Pagini uitate …o amintire de suflet, regasita peste timp” Ne imbie sa fim statornici in credinta
* L.T.C.S.R.* INDEPENDENT PRESS AGENCY * DALBAN PRESS *
* ROUMANIAN * SOCIETY * WEEEKLY *
PAGINA RELIGIOASA
Cadoul dinaintea mortii
Preotul romano – catolic Alois Donea, Provincial Franciscan de Bucuresti, era acea persoana deosebita, care la impresionanta sa varsta ( peste 80 de ani ), nu statea locului nici o clipa; toata ziua era la spovedit, slujbe, rugaciuni, insufletea redesteptarea Ordinului Fransciscan Tertiar in Bucuresti ( ordinul laicilor franciscani, atat de urat de comunisti ), iar in ” pauze “, ” facea ” rozarii, pentru a fi vandute credinciosilor, caci Biserica avea nevoie de fonduri … traducea sau scria si rescria carti de credinta, toate deosebite, asa cum numai un franciscan stie sa o faca.
Inainte sa moara, pardon, sa plece la Sfantul Francis de Assisi si Sfantul Anton de Padova, plictisindu-se parca de rautatea si necredinta noastra, mi-a facut un cadou, un cadou care ma arde, an sufletul meu prea mic si neceredincios, pe care nu pot sa nu-l fac cunoscut lumii antregi, in acest final turbat de veac.
Eu, ai ceream mereu, sa-mi de-a si mie de lucru, pentru a ajuta cumva pe cei ce au nevoie de Iisus Hristos, la ceasuri grele de viata si necaz si antradevar, iata mi-a dat de nu mai pot sa duc in spate …
Am primit, pentru a printa pe hartie, apoi pentru a corecta impreuna cu dansul, textul in intregime. Refacut si pus pe discheta si al face ” bun ” de tipar, caci generatiile noi de preoti franciscani sau seculari romano catolici romani, aveau si au urgenta nevoie de aceasta carte. Bineinteles si tertiarii franciscani, ultimii an acest final de secol si primii din secolul urmator, de aici din Romania.
Va transmit astfel, an forma necorectata, asa cum am primit, cartea facuta cadou de parintele si fratele mai mare Alois Donea ( de care imi este dor, la fel cum imi este dor de bunicul meu ) inaintea trecerii sale dincolo …” Il Santo Rozario – Memoria di vita Sacerdotale ” sau Sfantul Rozariu – Istorie de viata Sacerdotala, un opuscul de exercitii spirituale. Consider ca este necesar, ca orice credincios, sa poata avea acces la aceste exrcitii spirituale, acum in acest final de secol, cand lupta cu intunericul este mai acerba, mai declarata,
Imi amintesc, ca an momentul cand parintele Donea a trecut an nefiinta, am visat pe bunicul meu, care mi-a oferit o emblema mare in care vedeam umbra lui Isus Hristos, cu crucea an mana si cineva m-a antepat cu un cutit sub inima, din care rana ami curgea un fir de sange, inima ma durea si lacrimile ami umplusera ochii si un sentiment imens de tristete si dor, ma cuprinse. A doua zi, m-am dus la Biserica sa-i duc parintelui Donea textul printat al cartii, pentru a incepe corectura si a o da spre tiparire. Dansul trebuia sa fi venit din Moldova, unde fusese an vizita la Roman, la Ordinul Franciscan. Se urcase an tren si nu a mai ajuns la Bucuresti niciodata, sfarsindu-se ca un adevarat misionar franciscan, … pe drum !
Vestea, m-a uluit, caci noaptea visasem, ceea ce tocmai am relatat, iar acum aceleasi sentimente ma copleseau.
Asa m-am hotarat sa-mi fac datoria mea, catre fratii franciscani, catre fratii tertiari catre care am depus cererea mea de a fi membru al lor.
Sper ca cei care vor citi acest opuscul sa fie multumiti si poate chiar imi vor scrie.
Sper ca Parintele Donea, sa fie de acord cu actiunea mea si multumit de ultimul sau discipol.
La revedere Parinte.
Cristian Butaru ( student al Institutului Teologic Romano catolic Sfanta Tereza a Pruncului Isus din Bucuresti / teologie Didactica )
—
Au trecut anii, am regasit acest text … pe un back-up, desi il caut (nu o sa credeti sant convins) de ani de zile si pagina Dalban Press nu mai e pe net …
Il repun pe net in amintirea acestui “imens” preot care a insemnat atat pentru noi toti, pentru Ordinul Franciscan si pentru Tertiarii din Bucuresti.
Papa Ioan Paul II spunea mereu: “DRAGOSTEA E MAI PUTERNICA”
Professor Cristian Butaru
RHAUDENSES
IL SANTO ROZARIO – Memoriale di vita sacerdotale
Anno 1950-Santo/- Propaganda Mariana – Casa missione-Casa Monferato (Allesandria)
PREFATA
Prezentul opuscul s-a nascut din preocuparea de a oferi Cucernicilor preoti un fel de compendiu din frumoasele lecturi amintite in Sfintele Exercitii Spirituale, reducandu-le la unitate in pioasa devotiune a Sf. Rozariu.
Meditand misterele acestei binecuvantate Coroane, atat de familiara Preotilor buni, ei vor simti repetate chiar pe buzele PS-Fecioare instiintarile, propunerile in care trebuie sa se reinnoiasca in fiecare zi si nu incape indoiala ca accentul matern al Mariei va reusi sa le insufleteasca mai mult in sufletele lor.
Sa nu grabim trecand repede peste aceste pagini, ci sa insotim citirea lenta cu recitarea devota a decadelor Sf. Rozariu; chiar si un singur mister meditat cu liniste (calm), poate insufleti recitarea unui intreg rozariu si sa formeze astfel o foarte buna meditatie.
Binevoiasca Domnul a binecuvanta aceasta mica lucrare, pentru ca in mainile Preotilor sa poata fi trezire de iubire, de adevarata devotiune catre Slavita Regina a Clerului.
– Din “Traiti iubirea” – 1984, pag. 89 – Ca raspuns la intrebarea despre meditatiile orientale, cum ar fi meditatiile transcedentale; “De ce numiti meditatii, cand de fapt este vorba despre lucrari omenesti” – Adevarata meditatie este o intalnire cu Isus, in care voi descoperi bucuria, pacea interioara. Trebuie sa stiti ca nu exista decat un D-zeu si un singur D-zeu mijlocitor intre D-zeu si om, Isus Cristos.
Partea I
MISIUNEA PREOTEASCA
Misterul I – BUNA VESTIRE (Lc;26-38)
Preotul slujitorul lui D-zeu
Maria – “Ecce Ancilla Domini” ! (Iata roaba Domnului). Acest cuvant care pune capat minunatei convorbiri intre Maria si Inger, acest cuvant care a fost timp de secole si secole obiectul suspinelor cerului si ale pamantului, degajaza cel mai intens parfum de umilinta, pentru ca straluceste de lumina preacandida a adevarului.
Prea inalta demnitate la care este chemata; “ecce concipies in utero et paries…et vocabitur Fillius Dei”, (iata vei zamisli in san si vei naste…si se va numi Fiul lui D-zeu) nu intuneca ochii PS-Fecioare pozitia ei esentiala in fata lui D-zeu Creatorul; vede cat se poate de clar. Ea este si ramane in iubire “Roaba Domnului”, nascuta pentru ai sluji in daruire totala si in iubire pentru toata viata.
Sublima demnitate pe care i-o ofera D-zeu, o vede in lumina unei slujiri glorioase si cutremuratoare in acelasi timp, de fapt o stiinta divina, proportionala cu demnitatea ei si cu misiunea ei, ii arata cum ca nu poate deveni Mama lui Christos-Capul – fara a zamisli si a naste in mod spiritualitate membrele sale mistice; “carne Mater Christi spiritu mater membrorum eius” (cu trupul mama lui Cristos, cu spiritul mama membrelor lui) – Sf. Augustin; De Virgin.n.6 – si in timp ce duhul ei jubileaza datorita onoarei, slava maternitatii divine, inima ei tresare si geme la vederea necazului si lacrimilor in mijlocul carora va deveni Mama a celor ce cred.
Ingerul a vorbit in numele lui D-zeu; “missus est angelus Gabriel a Deo” ( a fost trimis ingerul Gabriel de catre D-zeu din partea lui D-zeu); si poate un servitor sa refuze oferta, poate ramane surd la glasul Domnului sau ?. Nu, si iata ca PS Fecioara, nici exaltata de demnitatea propusa, nici deprimata de patimirea prevazuta, cu o adorabila simplitate raspunde: “Ecce Ancilla Domini”.
Isus – Cum sa nu recunoastem in aceasta trasatura a vietii Mariei insasi sentimentele inimii adorabile a lui Isus Mantuitorul?; cand o alege drept mama a sa, deja ii plasmuieste si spiritul pentru ca sa poata vibra la unison cu al sau. El va veni pe pamant “formas servi accipiens” – luand chip de rob.
El va avea perfecta constiinta ca este aici (pe pamant) – servus Iahve – (slujitorul lui Iahve); de fapt drept atare Tatal il prezinta umanitatii prin profet: “ecce servus meus…complacuit sibi in illo anima mea” – iata slujitorul meu…sufletul meu isi afla complacere in el(Is.42-1); si drept atare se va afirma el insusi si cu energie in fata ucenicilor sai; non veni ministrari sed ministrare – (nu am venit sa mi se slujeasca, ci sa slujesc).
Slujire glorioasa de iubire fata de Tatal, slujire sangeroasa fata de oameni, pe care el o accepta cu accesai supunere; ita Pater quia sic placitum fuit ante te – da Parinte caci asa a fost placut inaintea ta (Mt.11,26).
Preotul – Ceea ce Domnul a indeplinit in inima Mariei in acest mister, vrea sa indeplineasca si in inima Preotilor sai. Oare nu suntem si noi slujitorii lui D-zeu in toata esenta noastra?
? Suntem slujitorii lui D-zeu prin creatiune; ne-a creat pentru a-l cunoaste, a-l iubi si a-I sluji in aceasta viata;
? Suntem slujitorii lui D-zeu prin rascumparare; Sf. Botez este o consacrare fata de Tatal, Fiul si Duhul Sfant, pentru a indeplini sfanta sa vointa;
? Suntem slujitorii lui D-zeu prin alegere; chemarea preoteasca ne consacra slujitorii lui D-zeu in exercitarea cultului si in actiunea pentru mantuirea fratilor nostri.
“O Domine, ego servus tuus, ego servus tuus, et filius ancilae tuae” (Ps.115-16) – O Doamne, eu sunt slujitorul tau, slujitorul tau si fiul slujitoarei tale; iata slujitorul inflacarat care trebuie sa tasneasca din inima noastra, asa cum a tasnit din inima Mariei umila marturisire: “Ecce Ancila Domini”.
E titlul onoarei noastre, trebuie sa formezi izvorul bucuriei noastre. Cat nu erau mandri de acest titlu Parintii nostri in credinta; cu cata mandrie nu se faleau de el in fata poporului credincios: “Simon Pietro, servo et apostolo di Gesu Cristo” – Simon Petru, slujitor si apostol al lui Isus Cristos (2 Pt.1,1); – Paolo servo di Gesu Christo – Pavel slujitor al lui Isus Cristos (Tim 1.1)
“Si adhuc hominibus placerem Christi servus non essem” – daca inca as placea oamenilor, nu as fi slujitorul lui Cristos. Intr-adevar, dupa fiinta lui D-zeu, a sluji lui D-zeu, este ceea ce este mare divin in aceasta lume; “servire Deo regnare est” – a sluji lui D-zeu inseamna a domni. Suntem noi adanc convinsi de acest lucru?
Acesta este insa si titlul care ne aminteste de sfintele si cutremuratoarele noastre datorii; cultul lui D-zeu, mantuirea fratilor nostri. Daca prima parte a slujirii noastre e intr-adevar apta pentru a ne umple de bucurie, pentru ca nimic pe lume nu este mai placut decat a locui in corturile lui D-zeu pentru a canta laudele sale, a doua parte este intr-adevar asa fel ca sa ne ingrozeasca din cauza pretului ostenelii, a sudorii si a sangelui pe care uneori o cere indeplinirea ei. Vom indrazni din acest motiv sa ne sovaim sau sa ne sustragem de la datorie?
Glasul Mariei rasuna la urechile noastre si ecoul acestui glas si ecoul acestei voci sigur si matern va reusi sa intareasca sarmana noastra inima?
Propuneri – O, sa repetam cu accesai credinta, cu aceeasi umilinta, cu acelasi entuziasm, ca al Mariei, juramantul nostru: O Domine, ego servus tuus, ego servus tuus . Sa cantam cu bucurie laudele Domnului in casa sa – sa lucram cu putere in via sa, ducand cu bucurie povara arsitei si a ostenelii, sa muncim cu o perseverenta inteligenta, pentru ca numai servitorul care va fi lucrat pana la sfarsit va avea dreptul la rasplata; sa lucram cu umilinta gata sa afirme: “servi inutilei sumus, quod debuimus facere fecimus” – suntem niste servitori nefolositori, am facut ceea ce eram datori sa facem (Lc.17-10) sa lucram cu mijlocul incins si cu candela aprinsa, pentru ca venind Domnul in miezul noptii sa ne poata rasplati cu fericirea slujitorului care vegheaza.
Misterul II – VIZITATIUNEA – (Lc. I. 39-46)
Preotul purtator de cuvant
Maria – Sf. Ambroziu comenteaza cu un uimitor cuvant: “cito quoque adventus Mariae et presentiae dominicae beneficia declarantur”(indata cu sosirea Mariei sunt declarate si binefacerile prezentei divine). Unde apare Maria, acolo se simte de indata ca este si Isus; “illa(Elizabeth) Mariae, iste(Ioannea) Domini sensit adventum” – ea (Elizabeta) a simtit sosirea Mariei, acesta (Ioan) sosirea Domnului.
Maria este totdeauna si pretutindeni pomul binecuvantat care duce cu sine rodul binecuvantat, pe Isus Mantuitorul. Ea este cu adevarat si totdeauna cristifera, purtatoare de Isus, pentru a-l da sufletelor.
Nu are trebuinta de discursuri mari, nu are lipsa de zgomotul operelor mari care au aparenta si maretie, nu este de ajuns prezenta s-a, este suficient umilul accent al cordialului sau salut. Ea este cea plina de Cristos, asa transformata in Isus, traieste in asa mod in El si pentru El, incat nu mai este viata Mariei cea care se vede si se simte, ci este insasi viata lui Isus in Maria.
Aceasta este, ca sa zicem asa misterul care inaugureaza misiunea apostolica a Mariei. Acum cand l-a dat pe Isus sufletului binecuvantat al Botezatorului, acesta devine regla generala a economiei divine; cine il primeste pe Isus, cine primeste orice grad, particularitate a harului sau, il va avea numai prin Maria, mijlocitoarea universala a darurilor lui D-zeu.
“D-zeu a voit odata sa ni-l dea pe Isus prin mijlocul Fecioarei; insa aceasta ordine a lui D-zeu nu se va schimba pentru ca” – sine poenitontia sunt dona et vocatio Dei – “darurile si chemarea din partea lui D-zeu sunt (date) fara parere de rau”. Va fi totdeauna adevarat ce devreme ce de la Ea am primit odata principiul universal al harului, noi vom primi diferitele aplicatii ale lui prin mijlocul ei, in toate starile diferite care formeaza viata – crestina.
Dupa ce caritatea ei de mama a contribuit la mantuirea noastra in misterul intruparii, va contribui in veci la ea, in toate lucrarile sale, care sunt urmarea lui (Bossuet; Sermone sul Rosario).
Preotul – Maria purtatoare de Isus – Maria daruitoare de Isus. Ce minunata paralela intre aceasta trasatura a vietii P.S. Fecioare si misiunea Preoteasca.
? Cine este Preotul? – este purtatorul lui Cristos;
? Cine este Preotul? – Il da pe Cristos sufletelor.
1. Preotul il poarta in sine pe Isus. L-a primit la sfanta Ordinatiune si caracterele divinului Mesia s-au imprimat de nesters in sufletul sau; cu Isus si in Isus; si el este rege, preot si profet al lui D-zeu. L-a primit la Sf.Ordinatiune, si puterile divine ale Rascumparatorului lumii au trecut in mainile sale; cu Isus si in Isus el porunceste si cerurile si pamantul se pleaca cu reverenta, pentru ca in mod real I-a fost data toata puterea.
2. Preotul il da pe Isus sufletelor. D-zeu este liber si suveran, nimeni nu poate limita vointa si puterea lui de a se revela si a se da oamenilor; insa e sigur ca ordinea stabilita de negraita sa Providenta este aceasta: “extra Ecclesia nulla salus” – Afara de Biserica nu este mantuire.
Se descopera oamenilor prin cuvantul preotilor sai: “fides ax auditu” confirma fragilele sale virtuti prin ungerea facuta de mana episcopului; ii hraneste cu painea Eucharistica, pe care numai actiunea Preotului o poate produce pe altar; le iarta vinovatiile, dar numai prin slujirea reconcilierii, incredintata urmasilor lui Petru – le binecuvanteaza caminul prin mana slujitorilor sai -, si e tot aceasta binecuvantata mana care insoteste sufletele credincioase la pragul vesniciei si inchide si deschide, dupa porunca sa divina – Preotului ii sun incredintate cheile imparatiei.
Voi canta si eu impreuna cu Maria magnificatul de bucurie si recunostinta pentru ca in mod real D-zeu a facut mari lucruri in mine, chemandu-ma la Preotie; ma voi adresa Mariei pentru a cere cu insistenta harul de a o imita in aceasta slujire, ca sa devin un perfect purtator si un adevarat datator de Isus sufletelor.
Pentru acest oficiu minunat, in mod evident nu sunt de ajuns caracterul si puterile primite in Sfanta Ordinatiune; este necesar ca intreaga viata sa fie imbibata de Cristos, trebuie ca in mine sa fie plinatatea duhului lui Isus; trebuie ca Preotul sa fie intr-adevar floarea impregnata de bunul parfum al lui Isus, pentru a imprastia pe caile lumii mirosul placut, si sa-i atraga pe toti la iubirea Fiului lui D-zeu.
Propuneri: Pentru ca sa vina si sa se mentina in mine aceasta fericita saturnitate, prima si absoluta conditie a fecunditatii apostolului meu, propun in lumina Mariei, a carei misiune trebuie sa continue, si increzator in mijlocirea ei, care in mod convingator imi este demonstrata in acest mister.
? Sa-l am totdeauna pe Isus dinaintea ochilor; sa contemplez exemplele sale, sa meditez intentiile lui, sa cercetez sentimentele lui, pentru a le reproduce in mine;
? Sa-l port pe Isus in inima; ca harul sau sa curga in mine in toata plinatatea sa; ca eu sa am un singur prea arzator afect, un singur suspin: Isus !
? Sa-l am pe Isus in maini; sa lucrez fara a obosi, pentru ca belsugul harului divin care este in mine sa curga in sufletele care se apropie, astfel ca intr-adevar intreaga mea viata sa fie dirijata la edificarea familiei lui D-zeu.
Misterul III – NASTEREA LUI ISUS (Lc.2,2-14)
Adoratorul in duh si adevar
Totul este un mister de adoratie fata de D-zeu cel Prea Inaltul.
Sa contemplam amabila scena a preseciului.
1. Deasupra pesterii adora Ingerii cu bucurie; et subito facta est cum angelo multido militiae coelestis laudantium Deum et dicentium; glorie in altissimis Deo” – si indata se uni cu ingerul o multime de oaste cereasca, laudand pe Domnul si zicand: “Marire lui D-zeu, intru cei de sus” (Lc.2,13-14).
2. Adora si lauda stupefiati si zguduiti simplii pastori, primii martori ai marelui eveniment; “et reversi sunt pastores glorificantes et laudantes Deum in omnibusquoe audierant et viderant” – si s-au intors pastorii preamarindu-l si laudandu-l pe D-zeu pentru toate cele auzite si vazute (Lc.2,20).
3. Adora si lauda inteleptii Magi, condusi de steaua minunata la ieslea copilului D-zeu: “et procidentes adoraverunt eus” – si cazand la pamant s-au inchinat lui(Mt.2,11).
4. Adora si lauda Maria, intr-un negrait extaz de iubire: “uem virgo concepit, virgo genuit, et post partum virgo permansit ipsum quem genuit adoravit” – acela pe care fecioara l-a zamislit, fecioara l-a nascut si dupa nastere fecioara a ramas, pe acela pe care l-a nascut l-a adorat (Sf. Liturghie).
Este poate prima si unica creatura care pe fata pamantului sa-l adore pe D-zeul sau in duh si adevar, cu toate puterile, cu tot avantul(forta, pasiunea inimii).
5. Adora si lauda mai presus de tot Pruncul divin. De fapt Isus apare pe pamant mai intai ca Adorator, si apoi ca Rascumparator mai intai pentru a da Tatalui omagiul datorat de creatura fata de inalta maiestate a lui D-zeu, decat pentru a se oferi ca Hostie (jertfa) de ispasire pentru pacatele lumii; pentru aceasta, ingerii, deasupra ieslei sale, inainte de a se vesti pacea oamenilor de bunavointa canta: “gloria in altissmis Deo” – marire intru cele mai de sus lui D-zeu.
Sa ne unim o clipa cu acest splendid cor care adora; sa fie adoratia inceputul fiecarei noastre rugaciuni: “oratio inchiari debet a Dei laude” – rugaciunea trebuie sa inceapa cu lauda lui D-zeu (Sf. Ambroziu, Ballerini, 4-502).
Preotul adorator si in acest mister este revelatia unui aspect esential al Preotiei; oare nu este adevarat ca Preotul este cu Isus, adoratorul Tatalui prin excelenta? E de o mare importanta sa fii convins adanc de acest adevar.
1. Sa-l adore si sa-l laude pe Domnul e prima datorie a Creaturii, si sunt in mod riguros tinut (obligat) la aceasta intru cat sunt om “homo creatus est et laudet Dominum Deum suum, eique reverentiam exhibeat, eique serviat” – omul a fort creat de D-zeu, ca sa-l laude pe Domnul D-zeu sau, sa-l respecte si sa-I serveasca lui.
2. Sa-l adore si sa-l laude pe Domnul este prea placuta datorie a adevaratilor fii adoptivi ai lui D-zeu; harul sfintitor, care este in noi ca urmare a Sf. Botez, care imprima sufletului nostru chipul supranatural al asemanarii cu D-zeu, este el insusi adoratie, lauda, preamarire, glorificare a Tatalui, a Fiului si a Sf. Duh, de unde si simpla traire in stare de har, inseamna a fi in situatie de perpetua adoratie, a creste in har inseamna a deveni o lauda mai mare si mai placuta Domnului.
3. Sa-l adore si sa-l laude pe Domnul inseamna toata viata Preotului: “Sacerdotes Domini benedicite Domino, hymnum dicite et supraexaltate eum in secula” – Preotii Domnului binecuvantati-l pe Domnul; rostiti imnuri si preamariti-l pe el in veci; iata imperativul care insemneaza toate indatoririle noastre. “Gloria Dei, o anima sacerdotalis, panis tuus est” – Slava lui D-zeu, o suflet de preot, este painea ta. Asa cum omul trupesc traieste cu paine, la fel omul duhovnicesc, Preotul, traieste numai pentru a-l lauda si a-l preamari pe D-zeul sau.
Daca Isus este prin esenta religiosul, adevarat adoratorul, nu incape indoiala ca la fel trebuie sa fie Preotul, pus pe pamant pentru a continua sentimentele si operele lui Isus in mijlocul lumii. si asa cum Isus in lauda Tatalui gusta acele negraite desfatari care vor ramane totdeauna un secret de nepatruns al meditatiilor noastre, la fel in exercitiul adoratiunii, in celebrarea laudelor lui D-zeu.
Preotul trebuie sa-si afle toata bucuria, odihna, fericirea vietii sale; “laudabo Dominum in vita mea, psallam Deo quamdiu ero” – il voi lauda pe Domnul in viata mea, voi canta Domnului psalmi cat voi trai (Ps.103,33).
VIATA DE ADORATIE
Asadar adoratia va fi insasi viata mea !
Daca eu traiesc azi e prin Duh ca traiesc, prin acel Duh care recules in inima mea ca intr-un tabernacul sfant, canta neincetat imnuri; Parinte ! O, daca am intelege misterul harului sfintitor ! Acesta-I balsamul care face viata noastra ca un nor de tamaie parfumata, care se inalta spre D-zeu intr-un miros de buna mireasma.
Va fi adoratie orice miscare a mea, orice fapta, pentru ca in ea voi voi sa fiu calauzit numai de suspinul lui Isus: “ego gloriam meam non equaero…ego honorifico Patrem -meum” – eu nu caut slava mea…eu il preamaresc pe Tatal meu (Io.8,49). Va fi adevarata “sacrificium laudus”, jertfa de lauda Missa mea, Breviarul meu recitat in intregime, digne, cu demnitate, cu atentie…devote, cu devotiune…
Voi fi cu Isus si in Isus adoratorul – universal pentru a suplini lipsurile celui ce nu stie, celui ce nu vrea sa-l adore pe D-zeu.
Oamenii ar trebui sa dea in fiecare ceas adoratie si slava Maiestatii divine, insa fiindca de fapt ei nu indeplinesc o asemenea datorie, trebuie sa o indeplineasca Preotii in locul lor, continuand astfel misiunea lui Isus, care a fost chemat la Preotie de catre Tatal tocmai pentru ca sa-l onoreze in locul tuturor oamenilor (Ven Clier, Santi Ordini).
Voi fi cu Isus si in Isus adoratorul-perpetuu: “ministria ecclesiae convenit atque iniungitur divino cultui insudare, orationi, contempaltioni, ac laudibus Creatoris vacare” (Ven Olivier, Santi Ordini). Li se cuvine slujitorilor bisericii si li se porunceste sa transpire intens pentru cultul divin, sa se ocupe cu rugaciunea, contemplatia si laudele Creatorului.
Si e de la puternica ta mijlocire, o Marie, Regina Clerului, astept harul de a ma mistui ca tine si ca Isus drept victima sfanta – inlaudem glorie sude – spre lauda slavei sale.
Misterul IV – PREZENTAREA
SACERDOS PROPTER SACRIFICIUM – Preotul
“Ecce sistitur Creatori terrae sublimis, ecce placabilis et Deo placens victima virginalibus manibus hodie offertur in temple” (S.Bernardo).
Iata este prezentat Creatorului pamantului un rod sublim, iata ca azi e oferita in templu cu maini feciorelnice o victima impaciuitoare si placuta lui D-zeu.
Inca de la intrarea sa in lume Isus purta in inima sa prea arzatoarea vointa de a se jertfi pentru slava Tatalui si pentru mantuirea noastra – “ingrediens mundum dicit; hostiam ed oblationem noluisti…holocautomata pro peccato non tibi placuerunt.Tunc dixi ecce venito” – intrand in lume zice: jertfa si oferta nu ni le-ai voit…arderile de tot pentru pacat tie nu ti-au placut. Atunci am zis iata vin (Ev.10,7).
Vin eu, o Parinte pentru a-ti oferi jertfa perfecta, victima intr-adevar “placabilis et placens” – impaciuitoare si placuta – si in aceasta vointa de jertfa generoasa si prompta s-a savarsit mantuirea noastra “in qua voluntate sannctificati sumus per oblationem corporis Iese Christi semel”, si prin aceasta vointa suntem sfintiti prin jertfirea trupului lui Isus Cristos odata pentru totdeauna (Ev.10,10).
Insa trebuia ca aceasta sublima vointa de jertfire sa devina publica, sa fie manifestata, pentru ca Cristos sa fie recunoscut de indata ca Mantuitor al lumii, si iata ca, in acest scop, Isus in templu, reinnoieste oferta sa prin mainile Mariei si intre aceste maini feciorelnice inaugureaza jertfa sa exterioara.
O sfanta vointa de jertfire pare ca pluteste deasupra celorlalte personaje pe care acest mister le ofera contemplatiei noastre. “Isus, Pontiful si jertfa noii aliante ii atrage pe religiosii sai la insasi sentimentele sale si revarsa asupra tuturor acelora care participa la slujirea lui, insusi duhul sau de jertfire” (Bossuet, I-Sermone per la purificaz).
Iata-l mai intai pe batranul Simeon, care cu bucurie ofera lui D-zeu jertfa vietii sale: “nuc dimmitis Domine, servum tuum in pace” – acum slobozeste Doamne, pe slujitorul tau in pace. Iat-o pe pioasa profeteasa Ana, care vine sa ofere impreuna cu Isus jertfa oricarei placeri, jertfa caritatii ei de vaduva, protejata si favorizata de indelungatele vegheri, posturi si rugaciuni in casa Domnului, iat-o in sfarsit pe Maria, care, auzind teribila profetie a lui Simeon, isi pleaca capul in semn de acceptare a vointei lui D-zeu, isi pleaca capul ca oarecum sa ascunda sfasierea mortala a spadei, care in acel moment incepe a se implanta in inima ei de mama, mistuind astfel jertfa inimii care o consacra cooperatoare a mantuirii noastre.
Sa recunoastem in acest mister descoperirea oficiului esential al Preotiei noastre: “Omnis namque pontifex ex homnibus assumptus pro hominibus constituitur in his quae sunt ad Deum ut offerat dona et sacrificia pro pecatis” – Intr-adevar, orice arhiereu luat dintre oameni este randuit pentru oameni, in acele lucruri care privesc pe D-zeu, pentru ca sa aduca daruri si jertfe pentru pacate (Hb.5,1).
Altarul Sf. Liturghii a fost idealul candid si stralucitor care, prin harul ei si chemarea din partea lui D-zeu, a fascinat si a atras tineretea noastra. Altarul primei noastre Liturghii a fixat in amintirile inimii noastre drept punct culminant al primei noastre fericiri sacerdotale.
Altarul Liturghiei noastre zilnice e misticul calvar la care urcam plecati sub povara pacatelor intregii lumi, pentru a le ineca, a le dizolva, a le distruge in marea de milostivire a sangelui Divin al lui Isus, coborand de acolo, transpirand bucurie, pentru a aduce la fratii nostri vestea, siguranta iertarii si a pacificarii cu Tatal.
Altarul Sf. Noastre Liturghii zilnice este scara mistica a lui Iacob, pe care urca ingerii, ducand umilul dar al umanitatii, care devine foarte pretios, si cu siguranta placut lui D-zeu, datorita unirii cu Cristos si coboara de acolo pentru a rasturna asupra oamenilor torentul placut al binecuvantarilor divine.
Altarul Sf. Liturghii este cel mai eficace instrument al apostolatului nostru; este campul de lupta pe care asistam la cel mai favorabil duel dintre neinduplecata dreptate a lui D-zeu, geloasa de drepturile geloasei sale Maiestati si prea imbelsugata indurare care vrea sa traga la mantuire pe toti oamenii; ea este arama cu care dam ajutor indurarii, pentru ca sa triumfeze asupra inimilor cele mai tari si impietrite de rau.
Liturghia noastra este catedra de la care invatam in fiecare zi legea suprema a sfinteniei noastre; holocaustul vietii noastre cu aceea a lui Isus. Invatam a ne oferi pe nou insine ca jertfa sfanta “pentru ca unitatea trupului mistic cere ca fiindca s-a jertfit capul, si toate membrele sa fie jertfite cu El…de fapt nimeni nu poate avea parte la jertfa capului, daca nu se consacra pe sine insusi pentru a fi, cu El si in El, victima placuta Tatalui” (Bossuet, ibidem).
Altarul Sf-noastre Misse e dulcea singuratate, a pustiului in care ne refugiem pentru a odihni, aproape de Isus, sufletele noastre obosite, injosite, indurerate din cauza ostenelii, a deziluziilor, nenorocirilor, a luptei zilnice impotriva fortelor raului.
Altarul Sf. noastre Liturghii este Taborul pe care, contempland minunatiile Mantuitorului nostru, cuprinsi de flacarile prea arzatoare ale iubirii sale, gustand pacea care intrece orice simtire, gasim o imbelsugata recompensa pentru necazurile vietii apostolice si redobandim vointa de a persevera pana la sfarsit, pana cand “dreptului judecator ii va placea sa ne cheme, sa ne incoroneze cu slava vesnica.”.
Sf. Liturghie este deci actul suprem al vietii sacerdotale.
E adevarat ca ea este in fruntea tuturor gandurilor mele? Este cu adevarat axul in jurul caruia se invart si se desfasoara toate activitatile vietii mele preotesti?
Misterul V – REGASIREA LUI ISUS (Lc.2,40-52)
EDUCATOR DE SUFLETE
La scoala Mariei. Povestirea din Evanghelie a acestui mister incepe si se incheie cu un cuvant al carui profunzime nu vom reusi sa o epuizam: “et venit Nazareth et erat subditus illis” – si a venit la Nazareth si era supus lor.
Si ca oarecum sa notezi consecventa imediata, rodul rational al acestei iubitoare, indelungate, complete ascultari, Evanghelistul adauga “et Jesus proficiebat sapientis et aetate et gratia apud Deum et homines” – si Isus inainta in intelepciune si varsta si har inaintea lui D-zeu si a oamenilor…
Lasand celor invatati explicarea riguros teologica a acestei afirmatii, sa fixam un singur gand; e prin grijile materne ale PS Fecioare ca Isus creste in statura si din copil devine tanar si apoi barbat; e sub conducerea, directiunea Mariei ca Isus, din zi in zi, manifesta gradual comorile de intelepciuni de har de care este plina inima sa; intr-adevar in urma poruncii Mariei ca Isus inmulteste actele exterioare ale acelor virtuti care ii castiga in fiecare zi mai mult complacerea Tatalui, admiratia si iubirea concetatenilor lui.
Mama, o putem spune pe drept, e aceea e aceea care reglementeaza inaltarea progresiva a acestui “Soare al dreptatii”, care va sfarsi prin a cuprinde in caldele sare raze intreaga lume a sufletelor; Maria este acea gradinareasa harnica care ofera ingrijirea sa inteleapta acestui “pom al vietii”, ca sa dea lumii mereu mai gustoase roadele sale, si cei din Nazaret, necunoscatori ai misterului Cuvantului Intrupat, cine stie ce fel si cate expresii de admiratie nu vor fi avut pentru Mama si Maestra unui asemenea fiu.
Tablou uimitor Maria invatatoarea si educatoarea lui Isus
A format in preacuratul ei san trupul mantuitorului si acum prin cuvantul sau, cu porunca sa plina de respect, plasmuieste PS sa Inima: “erat subditus” – era supus, ascultator.
Mister inefabil, extraordinar ! “Aceasta intelepciune infinita care avea o dorinta imensa de a preamari pe D-zeu Tatal sau si de a mantui pe oameni nu a gasit mijloc mai perfect si mai curat pentru a face decat supunandu-se in toate PS Fecioare, nu numai pentru primii (8,10,15) ani ai vietii sale, ca oricare copil, ci pentru intreg cursul de 33 ani (Sf. Grignon, Vera divo).
Sa ne incredintam deci in mainile Mariei prin perfecta consacrare a intregii noastre fiinte; nu incape indoiala ca prin prea puternicul sau ajutor, urmand sfaturile ei de mama, primind bunele inspiratii pe care ea le sugereaza inimii noastre, si noi vom merge crescand in etate, intelepciune si har, spre mai marea slava lui D-zeu si pentru mantuirea sufletelor”.
Preotul de fel ca Maria trebuie sa-l formeze pe Isus in suflete
Dar sa notam inca si aici o preafericita paralela intre misiunea Mariei si noastra. Oare nu este Preotul un adevarat educator de suflete? Nu este oare el “slujitorul” pe care Domnul il trimite pentru ca “mantuirea sa” (Is. 49-6) sa ajunga la fiecare suflet pana la marginea pamantului? Atunci cand Biserica da Preotilor ei misiunea apostolica ii consacra intr-adevar maestrii de suflete pe caile sfinteniei: “sit doctrina vestra medicina spiritualis populo Dei, sit ador vitae vestrae delectamentum ecclesiae Christi, ut praedicatione et exempla, acedificatis dominum id est familiam Dei” (Pontificale) – sa fie doctrina voastra medicina spirituala pentru poporul lui D-zeu, sa fie parfumul vietii voastre – desfatarea Bisericii lui Cristos, pentru ca prin predicatiune si exemplu sa claditi casa, adica familia lui D-zeu.
Iata ce este Preotul: constructorul familiei lui D-zeu, acela care trebuie sa dea oamenilor sensul paternitatii lui D-zeu, sa-i convinga ca ei sunt fii prea iubiti ai Tatalui Ceresc, pentru ai conduce la o viata de iubire fireasca, de perfecta si iubitoare supunere fata de sfanta Vointa a Tatalui dupa exemplul Fiului unic, a Fiului adevarat, Isus, pentru care ascultarea fata de Tata era painea zilnica.
“Pasce agnos, pasce oves” (Io.21-15) – Paste mieluseii, paste oitele, a zis Isus lui Petru in actul de a-l crea Vicarul sau si ne-o spune si noua care suntem urmasii sai in slujire.
A paste inseamna a hrani; si cu ce scop este hranita oita daca nu pentru ca sa se dezvolte, sa creasca si sa devina imbelsugata lana ei ?-Botezul il formeaza pe Isus in suflete: “quicimque baptizati estis Cristum induistis” (Gal.3-27).
Toti cei care ati fost botezati in Cristos v-ati imbracat, insa este, ca sa zicem asa un Cristos inca copil un Cristos care cere sa fie crescut, dezvoltat, pana sa ajunga perfectiunea varstei sale si plinatatea staturii lui.
Nu suntem numiti noi Preotii parinti spirituali ai poporului tocmai ca este datoria noastra, misiunea noastra de a-l creste, de a-l intari “In Christo Jesu”? “Subiecit populos nobis et gentessub pedibus nostris” (ps, 46-40) putem zice in mod legitim cu Sf. Apostoli, dar, ca si ei, trebuie sa putem adauga “filioli mei quos iterum parturio donec formatur Christus in vobis” (Gal.4,19) – copilasii mei, pe care din nou va nasc, pana cand Cristos se va intruchipa in voi.
Examinare si propuneri:
In activitatea mea apostolica sunt intr-adevar dominat de aceasta preocupare: sa-l formez pe Isus in suflete, sa le imping mereu tot mai inainte in imitarea lui Isus, sa le atrag cu bunatate si tarie la dorinta eficace a conformitatii cu modelul divin? Sau sunt in schimb preocupat de a face sa fie numar, de a face zgomot, de a face mari lucruri exterioare si nimic mai mult? Sau nu este exemplul lancezelii mele acela care impiedica in parohia mea edificarea familiei lui D-zeu?
Cat e de cutremuratoare responsabilitatea noastra !?Vai de se pierde un suflet din cauza noastra, vai daca un suflet nu ajunge, din vina noastra, la acel grad de desavarsire la care Tatal l-a predestinat; vai, daca oitele noastre ar gasi in noi chiar si numai un usor motiv de poticnire, de oprire pe calea desavarsirii! Cine oare ne va invata arta de a educa sufletele, cine oare ne va invata delicatetea, statornicia necesara pentru aceasta indatorire sublima, daca nu Maria, educatoarea lui Isus? Iata motivul necesitatii de a ne consacra complet catre Dansa, a vesnicei noastre invocari a puternicului ei patron.
MISTERUL VI – RUGACIUNEA LUI ISUS IN GRADINA (Lc.22,39-46)
Penitentul universal
E misterul durerii interioare a lui Isus, a lui “contritio cordis” – zdrobirea inimii – necesara iertarii pacatelor noastre; “doles ergo Domine non tua sed mea vuinera; non tuam mortem sed nostram infirme dolores; infirmatus enimes sed propter peccata nostra; non quia illa infirmitas erat ex Patre adsumpta, sed me succepta; quia mihi proderat ut eruditio pacis nostrae esset in te, et livore tuo vulnera nostra sahares”(Sf.Ambroziu, Ball –3-315).
Suferi asadar Doamne, nu ale tale rani, ci pe ale mele; nu moartea ta ci infirmitatea (neputinta) mea; si noi am socotit ca tu esti indurerat cand tu nu pentru tine, ci pentru mine induri, caci suferi, dar din cauza pacatelor noastre; nu ca acea suferinta era data de Tatal, ci luata(primita) pentru mine; caci mie imi folosea ca stiinta pacii noastre sa fie luata in tine, si cu sangele tau sa vindeci ranile noastre.
Isus in Ghetsemeni se afla absolut singur, apostolii dorm, absolut singur, la tu per tu, cea mai ingrozitoare realitate; pacatele noastre, pacatele lumii intregi. Nu le vede asa in mod confuz, ca de departe, nu, ci le vede pe toate unul cate unul, in toata complexitatea acelor imprejurari care fac mai monstruoasa rautatea lor.
Nu le vede ca separate de sine, ca indepartate, nu; le vede ca personificate, ca incarnate in atatea figuri hidoase care trec pe langa el scuipand pe el mocirla josniciei lor; acel noroi respingator murdareste adorabila sa persoana si cade la picioarele sale; dar curand acel val marsav se ridica pana a-l afunda in intregime in unda sa mocirloasa: “torrentes iniquitatis conturbaverunt me…comprehenderunt me iniquitates meae, multiplicate sunt super capillos capitis mei” (Ps.17-15) – torentele nelegiuirii m-au nelinistit m-au cuprins nelegiuirile mele, s-au inmultit peste numarul firelor de par din capul meu.
Ce impresie n-a primit sufletul sau de pontif, “sanctus, inocens, impollutus, segregatus a peccatoribus”? (Hb. 7-26) – sfant nevinovat, nepatat, despartit de pacatosi… Raspund evanghelistii: “coepit taedre, et pavere, et contristari et moetus esse” – a inceput sa aibe scarba si sa aiba frica si sa se intristeze si sa fie amarat. O scarba si o tristete atat de grava, incat sa apese ca sub un teasc sufletul sau pana la a stoarce picatura cu picatura pana si viata; “tristis est anima mea usque ad mortem” – intristat este sufletul meu, de ma face sa mor.
Cu siguranta Isus ar fi murit de groaza, de durere, de dezgust, de spaima pe care i-o produceau pacatele noastre, care in acel moment erau pacatele sale, el singur era responsabil de ele: “eum qui non noverat peccatum fecit” (Cor.5-21) – pe cel care nu cunoscuse pacatul l-a facut pacat !
Neputand el a muri, pentru ca dreptatea Tatalui il pastra pentru alte chemari, a voit sa ajunga pana la agonie: “factus in agonia prolixius orabat” – ajuns in agonie, se ruga mai indelungat. si sudoarea de sange, care, picatura cu picatura curge din membrele sale, cu atata imbelsugare incat uda pamantul dimprejur, ne spune durerea cu adevarat mortala pe care Isus a simtit-o pentru pacatele noastre si pentru cele ale intregii lumi.
“Plorabunt sacerdotes” – Vor plange preotii – Acum Isus ni se adreseaza noua Preotilor sai, pentru a ne zice ca ne vrea partasi la zdrobirea sa de moarte: “tunc ait illis; tristis est anima mea usque ad mortem; “sustinete hic et vigilate mecum” – atunci le-a zis lor: sufletul meu este intristat de moarte (pana la moarte) (Mt. 26,38); asteptati aici si veghiati impreuna cu mine.
Daca noi suntem adevarati fii ai lui D-zeu, adevarati Preoti, cu adevarat “alter Christus” – un alt Cristos – pentru pacatele noastre si pentru nenumaratele pacate ale lumii, trebuie sa ne intristam, sa ne para rau, sa plangem toate lacrimile noastre de durere si iubire: “inter vestibulum et altare prerabunt sacerdotes ministri Domni; parce Domine, parce populo tuo” (Ioel, 2-17)”Sacerdos debet esse semper lugens peccata sive sua sive aliena…ideo suspiret et plangat” – Intre pridvor si altar vor plange Preotii, slujitorii Domnului; iarta-ma Doamne, iarta poporul tau; Preotul trebuie sa planga pacatele totdeauna, fie pe ale mele, fie straine…de aceea sa suspine si sa planga.
Voim noi sa-i tagaduim acest tribut de compatimire lui Isus si de iubire fata de confratii nostri, dupa ce ne-am luat o indatorire asa de formala intrand in Preotie? O, prea de multe ori si noi am familiarizat cu pacatul, am vazut fara a ne misca, fara a tremura, fara a geme ofensa adusa lui D-zeu, am atipit in somn, in apatie, in lipsa de intelegere obisnuita si Isus poate trebuie sa spuna si asupra noastra trista sa tanguire. “sic non potistis una hora vigilare mecum?” – asa nu ati rezistat un ceas sa veghiati impreuna cu mine?
Afecte si propuneri:
O, Isus sa nu trebuiasca mai mult sa ni se repete aceasta trista tanguire. Sa ne imbracam cu duhul de cainta, sa traim intr-o stare de durere constanta pentru pacatele noastre si pentru cele ale intregii lumi; aceeasi dureroasa realitate sa ne fie totdeauna fixa inaintea ochilor si sa trezeasca neincetate acte de durere si de ispasire.
Vom scoate acest pretios sentiment:
1. Dintr-o rugaciune umila si constanta: “ora igitur humiliter ad Deum ut det tibi compuctionis, et dic cum profeta; ciba me Domine pane lacrimarum et potum da mihi in lacrims in mensura” (Imit.121-6) – roaga-te asadar cu umilinta lui D-zeu ca sa-ti dea duhul de cainta si spune cu profetul: hraneste-ma Doamne, cu painea lacrimilor si adapa-ma cu multe lacrimi.
2. Din folosirea deasa si devota a Sf. Impartasenii. In acest sacrament ne imbracam cu compatimirea fata de Isus, invatam sa ne caim de pacatele noastre si ale altora, cu insusi durerea lui Isus, invatam sa le plangem cu insasi lacrimile lui.
Spovaduindu-ne sa imitam practica pioasa a preotilor sfinti, care extind acuzarea lor si mai ales cainta lor la toate pacatele lumii. Astfel vom putea cu usurinta sa ajungem la fervoarea Sfintilor care ne-au precedat in slujire.
Despre Sf. Ambroziu e scris: “Plangea pacatele altora ca si cum ar fi fost ale lui proprii” (Lectiune din Breviar).
Ni se spune despre Sf. Paroh de Ars ca i-a zis unui pacatos impietrit: “plang pentru ca dumneata nu-ti plangi pacatele”.
Cate convertiri nu ar fi in plus, daca noi am sti, cu lacrimile noastre de durere sa stergem pacatele lumii.
3. De la gingasa evlavie catre PS Fecioara pe care o vom invoca cu pietate si adesea zicand: “fac me tecum pie flere. Crucifixo condolere donec ego vixero!” – Fa-ma sa plang si eu cu tine, cat traiesc sa fie in mine, Rastignitul cu al sau chin.
MISTERUL VII – BICIUIREA LUI ISUS
Ispasitorul Universal
Ispasirea lui Isus: “Nec flagella vacant, quia flagellatus est ipse ne nos llagellaremur; homo enim in plaga et sciens infirmitatem, pro noblis dolet, a nobis, qui Deum antea fugiebamus, flagella detorquens; tem patiens Dominus, ut fugitivorum flagellis suum corpus offeret” (Sf. Ambroziu-Ball.3, 3-327).
Nici bicele nu stau degeaba, caci a fost biciuit el ca sa nu fim biciuiti noi; intr-adevar om care e ranit si cunoaste suferinta, indura pentru noi, inlaturand de la noi, care inainte fugeam de la D-zeu, bicele; atat de rabdator este Domnul incat ofera lanturilor propriile maini in locul celor care fug, ofera trupul sau bicelor celor care fug.
Pacatul nu este numai o nechibzuita revolta impotriva lui D-zeu, care merita sa fie reparata cu o umila retractare, care se face in cainta, durere si rusinarea (jena) acuzarii publice; pacatul are totdeauna drept punct de plecare si sosire PLACEREA, propria satisfactie, cautata tocmai acolo unde D-zeu nu vrea si de cele mai multe ori este placerea trupului aceea care se cauta, pentru ca, dupa pacatul original, marea lupta dezlantuita in noi este aceasta: “caro concuscipit advesum spiritum” (Gal.5-12) – trupul pofteste impotriva sufletului.
Nebuna sete dupa placere care ne duce la razvratirea impotriva lui D-zeu, trebuie sa aiba si cuvenita PEDEAPSA – repararea sa in chinuirea trupului – Iata insa ca Isus, transportand asupra omenirii sale nevinovate povara pacatelor noastre, simte ca deasupra sa se dezlantuie furia loviturilor, care ar fi trebuit sa chinuie carnea noastra rebela.
Sf. Evanghelie ne descrie cu un singur cuvant acest dureros mister: “tunc ergo apprehendit Pilatus Jesum et flagellavit” – atunci asadar l-a luat pe Isus Pillat si l-a biciuit: si trece sub tacere imprejurarile care au facut chinul sau incomparabil de atroce (barbar).
Dat discretiei soldatilor romani a trebuit sa fie biciuit “mare romanorum”, adica fara acele indulciri pe care legea iudaica o impusese barbariei inimii umane depravate; deci nu numai 39, ci un numar nelimitat de lovituri a trebuit sa loveasca spatele prea delicat al lui Isus; nu simpla varga ci cumplitul “flagrum” (bici) a fost instrumentul martiriului sau!
Si ce mirare ca dintr-un asemenea chin a iesit in acele induiosatoare conditiuni, in care l-a contemplat sublimul Isaia?
“Non est si species neque décor, et vidimus eum et non erat aspectus…despectum novissimus virorum, virum dolorum et scientem infirmitatem et quasi absconditus vultus eius et despectus, unde nec reputavisimus eum…et nos putavimus eum quasi leprosum precussum a Deo et humiliatum” (Is. 53-4)
Nu are frumusete si nici podoaba, si l-am vazut pe el si nu are infatisare, dispretuit si cel din urma dintre oameni, barbat al durerilor si care stie ce-i suferita, si ca si ascunsa fata lui; de unde nici nu l-am luat in seama; ca pe un lepros lovit de D-zeu si oropsit.
Ispasirea noastra – si de la aceasta contemplatie noi, chemati cu Isus si la fel ca Isus, sa ispasim pacatele lumii, trebuie sa scoatem convingerea, principiul ca intreaga noastra viata trebuie sa poarte semnul crucii; nu numai viata noastra interioara trebuie sa poarte povara caintei, a lui “contritio cordis”, ci si viata noastra exterioara trupul nostru trebuie sa reproduca in mod mistic si real asupra sa stigmatele sangerande ale lui Isus biciuit; “semper mortificationem Iesu in corpore nostro circumferentes ut et vita Iesu manifestetur in carne nostri mortali” (2 Cor. 4-10) – purtam cu noi pururea in trupul nostru moartea lui Isus pentru ca si viata lui Isus sa se arate in trupurile noastre muritoare.
Numai cu acest pret noi vom fi cu Isus, ispasitorii, cauza, motivul mantuirii pentru poporul crestin; aceasta este legea care valoreaza din vechiul in noul testament “sine sanguinis effusione non fit remissio” – fara varsarea sangelui nu este iertare (Hb.9-22).
Acest mister insa ne pune in necesitatea de a studia diferitele imprejurari ale vietii noastre, pentru a gasi in fiecare dintre ele suferinta, rana sangeranda si mantuitoare pe care am putea impune-o membrelor noastre astfel ca omenirea pacatoasa sa simta la fiecare miscare a sa intepatura durerii care ispaseste si rascumpara.
Fiindca nu totdeauna si nu toti putem suporta eroicele discipline ale sfintilor, sa ne indreptam atentia noastra si la alte mici renuntari, care, pentru ca sunt mai frecvente si mai usoare, pot ajunge sa fie mai usturatoare (suparatoare).
Propuneri practice: spre exemplu o mai severa mortificare a ochilor, prin care, nu numai ca retragem imediat privirea de la obiecte indecente si primejdioase, ci chiar in mod obisnuit ne abtinem de la priviri curioase, zadarnice in mod licit placute;
O mai severa mortificare a gustului, renuntand la anumite cautari delicate a hranei, ne luand nimic in afara de mese, abtinandu-se de la lichioruri, fumat, cafea…, toate lucruri nicidecum necesare;
Mortificarea mirosului, care are asa de mare parte in paza delicata a sfintei castitati sacerdotale…excluderea absoluta a parfumurilor, a cosmeticelor, sau alte asemenea molesiri, care stoneaza in mod blestemat intr-un ecleziastic;
Mortificarea auzului: sa fug de murmuratiune, de conversatiile placute, de muzica, chiar onesta, pe care radioul in care ma complac ar putea sa-mi ofere zi si noapte;
Mortificarea pipaitului:
a. sa suporti cu o rigoare plina de scrupul orice lucru care direct sau indirect ar putea sa umbreasca crinul nostru;
b. sa suporti fara a deplange conditii de timp, de loc, de persoana, care ar putea pune la grea incercare sensibilitatea noastra;
c. sa cauti cu curaj oarecare neajuns, oarecare suferinta corporala cu discretiune, cu permisiunea duhovnicului.
“Nemo eta cordialiter sentit passionem Christi, sicut is cui contigerit similia pati” (Imit.2.12-4) – Nimeni nu simte cu atat afect patimirea lui Cristos ca acela caruia i se intampla sa sufere ceva asemanator. De la Maria, Regina Martirilor, care in Inima ei a simtit repercusiunea bicelor crude care cadeau pe spatele divinului ei Fiu, sa cerem drept har iubirea lui Isus si a sufletelor, dar asa de puternic incat sa nu se opreasca niciodata pe calea necesarei ispasiri.
Misterul VIII – INCORONAREA CU SPINI
Preotie Regeasca
Recunoasterea Regalitatii lui Cristos – Salutari, ingenuncheri, adoratiuni, Isus primise inca de la nastere, dar cu totul alte sentimente. Regii Magi plecati la picioarele sale ofera acea tamaie smirna, pentru a preamari atributele persoanei sale divine; “in suro vide regis potentiam, in thure sacerdotem considera, in ajrra dominicam sepulturam” (Breviar).
In aur sa vezi puterea regelui, in tamaie considera-l pe preot, si in smirna inmormantarea Domnului.
Acum, in Pretoriul lui Pilat – regalitatea sa este batjocorita prin coroana de spini, cu zdreanta de purpura, cu trestia zdrobita; divinitatea sa este ultragiata cu ingenuncheri indecente si scuipat marsav: misiunea sa de rascumparare umilita in sarcasm: “alios salvit fecit, seipsum non potest salvum facere” (Mt. 27-42) – pe altii i-a mantuit, pe sine insusi nu se poate mantui.
Insa daca acelor calai le-a lipsit in actul exterior sinceritatea afectului, Isus a avut totusi onoarea care i se cuvenea; coroana – chiar de spini, e totdeauna o recunoastere a regalitatii, ingenuncherea, chiar schilodita, ramane totusi totdeauna expresia adoratiei; scuipat, palme, lovituri de trestie peste adorabilul cap, sunt partea in mod necesar datorata victimei pacatelor lumii.
De unde pe drept Sf. nostru Ambroziu exclama: “detestabili itaque mentis affectu, honoratum tamen Iudei extitum produnt; nam etsi compugentes coronant iludentes adorant, etsi corde non credunt, quem perimunt, confidentur. Illis defuerunt boni operis affectus; Deo taemon non defuit honor suus, qui salutatut ut rex, coronatur ut victor, quasi Deus et Dominus adoratur” (Sf. Ambroziu, Ball.3-327).
Asadar cu un detestabil afect al mintii, totusi iudeii au avut un scop de inchinare; caci, ca cu inima nu cred, il marturisesc pe cel care-l desfiinteaza. Lor le-a lipsit afectul faptei bune, lui D-zeu insa nu i-a lipsit onoarea sa, caci e salutat ca un rege, e incoronat ca biruitor, e adorat ca D-zeu si Domn.
Sentimentele care au lipsit acelor nelegiuiti soldatoi le vom suplini noi in tovarasia ingerilor si a tuturor generatiilor crestine care isi pleaca genunchii in fata lui.
“SALUTATUR UT REX” – da, te salutam cu tot avantul inimii “ave rex Judeorum … Sed Judeorum tantum rex Christus an et gentium?” (Sf. Augustin) – Bucura-te regele iudeilor… Cristos rege dar numai al iudeilor sau si al neamurilor. Imparatia ta, o Isuse, nu cunoaste hotare, se intinde deasupra fiecarei mari, peste orice taram, patrunde cu sine pana si abisul de nerecunoscut al inimii umane; imparatia ta e interiorul nostru, domnia ta e insasi atmosfera intregii noastre vieti…”et dominabur at mari usque ad mare at a flumine usque ad terminos terrae…Rex regum est, fulgentem vidi stellam; lux lucis et Rex regum vere…factum est principatum super humerum eius et dedit ei Dominus potestatem et honorem et regnum; et omnes populi et tribus et linguae ipsi servient” (Lit.Christos Rege) – si va domni de la o mare pana la o mare si de la fluviu pana la marginea pamantului. E Regele regilor; am vazut steaua stralucind; cu adevarat lumina-luminii si Regele-regilor; s-a pus imparatia pe umerii lui si i-a dat lui D-zeu puterea si cinstea si domnia, si toate popoarele si triburile lumii ii vor sluji lui.
“CORONATUR UT VICTOR” Nu e o coroana de rusine cea care-i strange capul, ci o ghirlanda de slava pentru ca e insusi instrumentul biruintei sale: “eum autem qui modicum quam angeli minoratus est, videmus Iessum, propter passionem mortis coronatum gloria et honore” – pe acela care pentru scurta vreme fusese facut mai prejos decat ingerii, il vedem pe Isus, pentru patimirea mortii, incununat cu cinste si marire.
Tocmai in acele momente in care gloata dusmanilor sai pare ca anunta zgomotos infrangerea lui, Parintele ceresc i-l face sa intre in acea imparatie de iubire deasupra inimilor, impotriva careia dusmanii de orice fel zadarnic se vor inversuna de-a lungul veacurilor, pentru ca “regni eius non erit finis…si posuerit pro peccato anima sua videbit semen longevum…”(Is. 9-7)”super solium David et super regnum eius sedebit…amodo et usque in sempiternum…potestas eius potestas aeterna quae non auferetur, et regnum eius quod non corrumpetur…habet in vestimento et in femore suo scriptum Rex regnum et Dominus dominatium” (Lit. di Cristo Re).
Va sedea la tronul lui David si peste imparatia lui de acum si pana in veci…puterea lui este vesnica, care nu se va lua si imparatia lui, care nu se va distruge…are scris pe haine si ca masa lui regele-regilor si Domnul domnitorilor.
“QUASI DEUS ET DOMINUS ADORATUR” – “venite adoremus procidemus ante eum, ploremus ante Deum qui fecit nos” (Ps. 94-6)
Veniti sa adoram, sa cadem in genunchi inaintea lui, sa plangem inaintea lui D-zeu care ne-a facut.
Aparentele sale, oricat de umile si dureroase, nu sunt un val destul de dens pentru a ascunde ochilor nostri misterul divinitatii sale. Ea iese la lumina din taria cu care stapaneste durerea care se acumuleaza asupra lui si ii invadeaza orice fibra a sufletului si a trupului; iese la iveala din blandetea cu care, ca un miel se lasa condus din chin in chin – apare din generozitatea cu care ofera fata scuipatului, obrajii palmelor, capul spinilor, pentru rascumpararea insasi a calailor sai.
“Laudamus te, benedicimus te, adoramus te, glorificamus te…Christe, et hymnum dicimut tibi quasi Rex…ut Victor…quasi Dominus et Deus!” – te laudam, te binecuvantam, te adoram, te preamarim…Cristoase, si iti cantam imn ca Rege, ca Biruitor, Ca D-zeu si Domn!
Si Preotul e Rege, mai mult si mai pe drept decat simplul crestin, e rege prin potestas regiminis (puterea de a conduce) care i-a fost data la Sf. Ordinatiune; e rege pentru ca lui ii este transmisa aceeasi putere pe care Cristos o are in cer si pe pamant, e rege pentru ca in mainile sale tine (strange) cheile imparatiei ceresti, si ii este lasat arbitrului sau prudent sa-i deschida sau inchida fericitele porti.
Acesta care ar trebui sa fie un mister glorios de triumf si bucurie, este in schimb aici un mister intunecat si dureros; Regalitatea preotului nu este recunoscuta – persoana sa este luata in ras, puterile sale batjocorite si calcate in picioare; supusii sai, de cele mai multe ori sunt indiferenti sau de-a dreptul razvratiti; daca ar indrazni sa prezinte inaintea lor propria demnitate regala, i-ar vedea surazand de compatimire si batandu-si joc de el.
E cazul oare sa ne miram? Cu siguranta ca nu! Daca lumea si-a batut joc de demnitatea regala a lui Isus, desigur nu poate oferi un tratament mai bum celei a ucenicilor sai; insa aceasta prea putin trebuie sa ne afecteze. Cu toata luare in ras, realitatea ramane, demnitatea noastra regala este sigura, datoria credintei noastre e aceea de a o vedea in insasi lumina celei a lui Cristos, dureroasa si glorioasa in acelasi timp.
a. si Preotul; salutatur ut Rex – de catre ingerii cerului, de catre adevaratii crestini de pe pamant;
b. si Preotul; coronatur ut victor – infrangerile sale sunt numai aparente, demnitatea sa nu e nici de cum sterila; ba chiar numai prin durere si umilinta infrangerii aparente, el culege snopi de suflete care va fi slava sa si coroana sa
c. si Preotul; ut Deus et Dominus coronatur; in ultima dintre zile el se va afla alaturi de Judecatorul divin si impreuna cu El va primi omagiul tuturor triburilor de pe pamant.
Acum cand am preamarit regalitatea divina a lui Isus sa reinnoim cu ardoare credinta in regalitatea noastra; acum o credem in mijlocul durerii, pentru a merita sa o vedem si sa o gustam in fericire.
Sa cerem prin mijlocirea Mariei taria unei vieti la fel de sfanta azi, pentru a o merita pe cea vesnica.
Misterul IX – URCAREA LA CALVAR – (Lc.26-31)
Cireneanul Cel Bun
Isus duce in noi crucea sa. si acest mister ofera o icoana destul de vie a misiunii preotesti. Ce este Preotia, daca nu chemarea sa duca crucea impreuna cu Isus, pentru mantuirea poporului?
“Secundum Ioannem Christus baiulat sibi Croceni; secundum Lucam imponitur Simoni, Sed Sive Simon, sive ipse portaverit crux tamen semper super humeros imponitur; ut tropheum et Christus in homine, et homo portaret in Christo” (Sf. Ambroziu, Ball. 3-327).
Dupa Ioan Cristos isi duce crucea, dupa Luca e impusa lui Simon. Dar fie de catre Simon, fie de catre El purtata, crucea insa totdeauna se pune pe umeri; ca pe un trofeu si Cristos o duce in om si omul o duce in Cristos: “Christus in homine Crucem-portat”.
In patimirea noastra, in ministerul de mici oameni alesi pentru lucrurile cele mai marete, e insusi Isus care traieste si lucreaza si duce mantuitoarea sa cruce.
Cand eu, Preotul, sufar, e insusi Isus care renaste sufletele; cand dezlegat este Isus care iarta, eu nu mai sunt eu…e Isus care traieste in mine, prin misterul Crucii sale.
Ceea ce altora le poate aparea un mister de intunecime de prostie si de durere, pentru mine care unt Preot e un mister de lumina si de intelepciune, de bucurie spirituala “in cruce salus, in cruce vita, in cruce infusio supernae sauvitatis” – In cruce e mantuirea, in cruce viata, in cruce revarsarea placerii ceresti.
Cum sa duc crucea mea preoteasca – Asadar, oricare ar fi greutatea crucii mele preotesti, fie ca-si infige brazdarul in trupul meu sau mai curand in sufletul meu, eu totdeauna o voi lua si o voi purta.
1. Spontan – nu trebuie sa fie nevoie de nici o violenta de nici o rechizitie fortata, ci imi voi intinde bratele dornice, catre crucea mea, cu aceleasi sentimente, aceleasi accente (invocatiuni) ale Sf. Andrei apostolul; “salve crux quse diu fatigeta requiescia expectans me, certissime enim scio pandere te, suscipe discipulum eius qui peppendit in te” (Liturgia) – bucura-te cruce, care indelung muncita, te odihnesti asteptandu-ma pe mine, caci cu siguranta stiu ca voi atarna pe tine; pretuieste-l pe ucenicul acelui care a atarnat de tine.
2. Taria tanguirii: cu toate suferitele pe care ea mi le poate pricinui; si cum as putea sa ma plang in timp ce merg “post Iesum”, pe urmele aceluia despre acre este scris; “oblatus est quis ipse voluit, et non aperiet os suum; sicut ovis ad occisionem ducetur, et quassi agnus coram tondente se obmutescet, et non aperiet os suum?” (Is. 55-7) – a fost dat, pentru ca el a voit si nu-si va deschide gura sa; ca o oaie va fi dus la moarte si ca un miel in fata celui ce-l tunde, va fi mut si nu-si va deschide gura. Cum as putea crede si cum as putea face sa se creada ca Isus sufera in mine, atunci cand tanguirea ar rasuna pe buzele mele, in timp ce ale sale sunt tacute si resemnate? – Isus a voit sa sufere inaintea mea, pentru ca eu sa invat a duce crucea.
“Ut crucem homo portaret in Christo” – pentru ca omul sa poarte crucea in Cristos – Isus are deja dintre popor destui oameni plangareti; nu este motiv ca la aceasta ceata de urmasi plangareti sa se adauge si Preotul sau.
3. Fara a cauta si nici a accepta intarire si mangaiere – care ar micsora valoarea suferitei mele corupandu-le sfanta-virginitate; “vult enim Deus ut tribulationem sine consolatione pati discas, et ut illi totaliter subiicias, et humilior ex tribulatione fias” (Im. Christi 2,11,1) – caci intr-adevar D-zeu vrea sa inveti a suporta necazul fara a fi mangaiat si ca sa te supui cu totul lui, si din necaz (incercare) sa devii mai umilit.
Mangaierea pe care femeile pioase o ofereau lui Isus era sugerata de intentia dreapta, si totusi Isus nu vroia sa o accepte, pentru ca sa ma invete ca orice mangaiere a mea, mai ales in ceasul durerii care zbuciuma inima, numai poate veni decat de la el, de la tatal, de la Duhul Mangaietor.
4. In intregime – fara a cauta acele indulciri sau compensari pe care natura lacoma e intotdeauna gata sa ni le permita; eu trebuie sa permit Crucii lui Isus sa ma despoaie de tot ce este uman, carnal, pentru a ma imbraca de tot ceea ce e nou, spiritual; “nudus nudam cruce sequar” – gol sa urmez crucea goala.
5. Pana la sfarsit – pana cand nu mi-o va lua dorinta lui D-zeu, mi-o va schimba cu alta; opera ispasirii mele nu trebuie sa indure nici o pauza – pentru ca nici lumea nu are o clipa de repaos in a-l ofensa pe D-zeu, pentru ca in orice clipa a vietii noastre vor fi totdeauna suflete care asteapta de la sacrificiul nostru aplicarea meritelor lui Isus pentru mantuirea lor; pentru ca daca este adevarat, cum e adevarat ca Cristos sufera in noi, nu putem parasi crucea pana la acel punct in care El insusi a parasit-o, adica atunci cand vom putea zice cu El “consummatum est… ” – totul s-a indeplinit.
6. In duh de umilinta – “ut omnibus relictis, se reliquat, et a se totaliter exeat, nihilque de privato amore retinoat. Cumque omnia fecerit, nihil se feccise sentiat” (Imit. 2,11,4) – ca parasind toate, sa se lepede total de sine, si nimic sa nu ne mai retina (pastreze) din iubirea particulara. si cand va fi facut toate, sa creada ca n-a facut nimic.
Numai la acest punct va fi evident ca Cristos duce in mine crucea sa si ca eu in Cristos, cu puterea si cu harul care-mi vine de la El, stiu sa o port pe a mea. Iata harul pe care trebuie sa-l implor prin mijlocirea Mariei.
Misterul X – MOARTEA LUI ISUS PE CRUCE – (Ioan9, 25)
“Sensum Christi habentes” – avand simtirea lui Cristos
Compatimirea inimii Mariei – In acest mister capital al Religiei noastre sa ne oprim sa contemplam mirabila (minunata) uniune de dureri, de sentimente si de har care leaga in mod indiscutabil Inima lui Isus cu Inima Mariei, exemplul unirii la care trebuie sa aspire si in care trebuie sa traiasca si inima Preotului.
Isus tintuit pe cruce, atarnand pe cruce, atarnand intre cer si pamant, apasat de povara tuturor pacatele lumii, atinge in acel moment culmea durerilor sale.
Profetul vorbind in persoana sa exclama: “attenddite et videte si est dolor sicut dolor meus” (Treni 1-12) – luati aminte si vedeti, daca aceste durere si durerea mea. Toma, oarecum comentand afirma: “in Christo patiente fuit verus dolor, et sensibilis…et interior utrumque suntem dolor in Cristo fuit maximus inter dolores praesentis vitae” (Summa. 3-45-6) – In Cristos care sufera a fost adevarata durere, si sensibila si interioara…insa fiecare dintre ambele dureri in Cristos a fost dintre cele mai mari dureri ale vietii prezente.
Si intre putinii care se strang la picioarele crucii cu dorinta de a compatimi, de a imparti durerile cu Isus, Maria este cu siguranta Aceea care are partea cea mai buna, pentru a intelege acest lucru e de ajuns sa reflectam la acest principiu – durerea este totdeauna proportionata cu iubirea.
Fiind iubirea Mariei fata de Isus cea mai gingasa, cea mai curata, cea mai supranaturala, si durerea ei trebuie sa fie cea mai sfasietoare, cea mai violenta care a putut vreodata sa sfasie o inima umana; “magna est velut mare contritio tua…in corpore Christus, in mente crucifixa erat Maria, et crudelis lancea quae Filio dolorem affere non potuit, Matris animam saevissimo vulnere pertransivit” (Prefatio 15-settembre) – mare este ca si durerea ta…in trup Cristos, in minte rastignita era Maria si lancea cruda, care n-a putut sa aduca durerea Fiului, a strapuns sufletul Mamei cu cea mai cruda rana.
Inima Mariei era deci o prea stralucitoare oglinda, in care fiecare cat de mica durere a lui Isus isi avea prea viul ei reflex; “passionis Christi clarissimum speculum affectum erat cor Virginis” (Breviar) – Inima Fecioarei devenise cea mai luminoasa oglinda a Patimirii lui Cristos.
Si asa trebuie sa fie inima Preotului: orice durere a lui Isus, a Bisericii si a Papei trebuie sa-si gaseasca in ea imediatul raspuns; cum ar putea astfel sa se recunoasca: “alter Christus” fara a minti?
Nu ar fi o rusine de netolerat ca altii, mai mult ca el sa sufere din cauza durerilor iubitului lor Maestru.
Modele noastre – in Isus rastignit si agonizand pe Cruce gasim modelul perfect de resemnare; a lasarii de bunavoie in mainile Tatalui; furtuna durerii fizice sau morale care ne agita si inalta valurile sale in adancul ca sa zicem asa fiintei sale, nu tulbura seninatatea sa, nu micsoreaza vointa sa de a suferi si de a-si da viata pentru insasi cel ce-l rastignesc.
Dar cat de bine se observa din textul Evangheliei reflexul acestei sublime puteri in inima PS. Fecioare ! “sed nec Maria minor quam matrem Christi decebat; fugientibus apostolis, ante crucem stabat, et piis spectabat oculis Filli vulvera, quia expectabat non pignoris mortem sed mundi salutem” (Sf. Ambroziu, Ball.3-334) – dar nu i se cuvenea mai putin Mariei cat mamei lui Cristos, cand au fugit apostolii, ea statea in fata Crucii si cu ochi milostivi privea ranile Fiului, caci asteapta nu moartea copilului sau ci mantuirea lumii.
Pasionatul poet medieval canta “Stabat Mater dolorosa iuxta Crucem lacrimosa” – insa Sf. Ambroziu se opune acestei interpretari “stantem lego, flantem non lego” – citesc ca statea in picioare, ca plangea nu citesc (Sf. Ambroziu, De obitu Valentiniani n. 39). Lacrimile, ca si alte semne ale slabiciunii omenesti, au trebuit sa se indeparteze din inima aceleia in care se rasfrangea insasi taria lui Fiului lui D-zeu; “stabat non degeneri mater spectaculo; quae non metuebat peremptorem, pendebat in cruce Filis, mater se persecutobiris offerebat” (De institutione Virginis 7-49) – statea Mama nu la un spectacol injositor, ea care nu se temea de ucigas. Fiul atarna pe cruce, mama se oferea pe sine persecutorilor. Asa de curajos trebuie sa fie Preotul in durere; necazul sufletului si al trupului nu trebuie sa-i ia seninatatea nici vointa de a suferi cu Isus si pentru Isus.
Rodnicia durerii:
a). In Isus: din coasta strapunsa a noului Adam, dintre ultimile picaturi de sange si de apa se va naste noua Eva, Biserica; misticul bob de grau, incoltind in umilinta patimirii si a mortii, deja se manifesta nespus de roditor, poporul celor credinciosi deja se aduna in jurul Crucii, langa care, insasi dusmanii sai merg marturisind: “vere Filius Dei erat iste!” – Cu adevarat acesta era Fiul lui D-zeu.
b). In Maria: Care la picioarele Crucii participa la adorabila fecunditate a Fiului Divin, este tocmai aici ca maternitatea ei spirituala si universala este proclamata in fata lumii, chiar de buzele a intaiului ei nascut; e tocmai aici ca bratele ei se largesc si se extind asupra tuturor celor rascumparati; e tocmai in acel punct ca ea trebuie sa traiasca pentru fii sai, langa ei, pentru a le da lor tot ce o Mama divina le poate da, pentru a primi toata gingasia pe care o inima de mama divina le poate da, pentru a primi toata gingasia pe care o inima de fiu poate sa o exprime “accepit eam discipulus in sua” – a primit-o ucenicul in casa sa.
c.) In orice alta viata preoteasca – care devine fecunda numai cand la piciorul Crucii a patruns cea mai necesara dintre stiinte si s-a decis sa o practice cu generozitate , stiinta iubirii , stiinta de a patimi, pentru ca “sine dolor non vivitur in amore” (Imit.3-5) – Fara durere nu poti trai in iubire.
Misterul XI – INVIEREA LUI ISUS – (Mr.16,2-7)
“FILIUS RESURRECTIONIS” – Preotul fiul al invierii
ISUS CEL INVIAT MODELUL VIETII NOASTRE INTERIOARE
Sf. Toma punandu-si intrebarea “utrum fuerit necessarium Christum resurgere” – daca a fost necesar sa invie Cristos – intre altele da si acest raspuns “necesarium fuit Christum resurgere…ad informationem vitae fidelium, secundum illud; quomodo Christus ressurexit a mortuis, per gloriam Dei Patris ita et nos in novitate vitae ambulemus” (Somma 3-53-1) – a fost necesar sa invie Cristos pentru a instrui viata credinciosilor, conform acelui; dupa cum Cristos a inviat din morti spre slava lui D-zeu Tatal, la fel si noi sa umblam noutatea vietii. Dupa cum in orice mister al vietii sale, la fel si in cel al invierii sale Isus se prezinta drept modelul nostru. Sa-l contemplam si sa invatam; “Quod autem nunc vivit, Deo vivit” – (Rm.6-10).
Ceea ce traiesti acum, traieste pentru D-zeu. Inca traieste pe pamant, insa viata este numai cereasca; inainte zilele sale erau toate folosite pentru formarea apostolilor si invatatura multimilor, numai noaptea putea in sfarsit sa se ascunda si sa se intretina cu Tatal, acum, dimpotriva, numai din fuga sunt aparitiile sale in mijlocul oamenilor, si pentru tot restul timpului e cu totul retras si ascuns in D-zeu.
Lectia este evidenta; noi Preotii, fiii invierii, trebuie sa ducem o viata cu totul ascunsa cu Cristos in D-zeu; trebuie sa pastram o iubire instinctiva pentru reculegere, pentru viata de rugaciune si de mortificatie ascunsa, pentru ca, fara indoiala, aceasta este conditia care mai sigur si mai sincer face sa progreseze in lume imparatia lui D-zeu.
In loc de a cauta fascinatia vietii exterioare si de a visa sa ne aruncam cu toate puterile in opere externe de apostolat, trebuie sa simtim un fel de parere de rau, un fel de nostalgie sfanta, de fiecare data cand necesitatea vine sa ne smulga din intimitatea si placuta convorbire cu D-zeu.
Aceasta parere de rau suferita, aceasta nostalgie indurata va fi pentru noi si pentru altii cel mai frumos indiciu al supranaturalitatii cu care ne ocupam de operele noastre si cauza ascunsa a minunatei si omeneste inexplicabilei fecunditati.
Daca noi citim bine Sf. Evanghelie , vedem ca niciodata ca in aceste zile a vietii ascunse a invatatorului lor divin, apostolii nu au dat dovada unei extraordinare fervori de credinta, de rugaciune, de unire reciproca. Din ascunzisul sau, Isus revarsa asupra lor Duhul sau sfant.
ISUS INVIAT MODELUL APOSTOLATULUI NOSTRU MARUNT
I s-a aratat lui Chefa (Cor.15,5)
Ascunderea in D-zeu nu impiedica desigur ca Isus sa indeplineasca misiunea sa de consolidare a imparatiei lui D-zeu; iata motivul aparitiilor sale, cand ici, cand colo.
Sa notam bine un caracter aparte al lor; Isus, facand poate o singura exceptie, nu se arata la multimi mari de credinciosi, ci numai la mici grupuri; prefera sa se intretina si sa discute, sa convinga persoanele aparte; astfel se arata Divinei sale Mame, a lui Petru, a celor 2 ucenici de la Emaus, la cei 7 de pe locul Tiberiadel, Magdalenei, lui Pavel pe drumul Damascului…E evident ca icnomia sa, dupa inviere, este de lua sufletele si a le prelucra unul cate unul.
Cat de pretioasa invatatura! Daca voim ca sufletele cucerite pentru imparatia lui D-zeu sa nu ne mai scape, e necesar sa le studiem, sa le intelegem unul cate unul in trebuintele sale particulare, sa ne apropiem de ele si sa le instruim unul cate unul, dupa trebuintele si capacitatea fiecaruia.
Marile activitati de masa pot trezi valuri de entuziasm pretioase; dar vai daca nu sunt urmate de o tainica, inteligenta si perseverenta lucrare de formatiune individuala.
Si iata de ce unei predicatiuni solide si convingatoare, trebuie sa-i urmeze un confesional plin de rabdare si atentie, conferintelor trebuie sa le urmeze apropierea, convorbirea la tu per tu, mai ales cu cei tineri, iata pentru ce, azi mai mult ca oricand e necesara patrunderea apostolica din casa in casa, de la suflet la suflet.
Si de la dezlipirea noastra de lucrurile temporare
Domnul Nostru, in starea in care se afla , traieste o viata asa de sfanta, ca cu toate ca vede si intelege toate trebuintele totusi nu are nici un contact cu lucrurile temporare, ele nu mai au nici o influenta asupra lui, nici nu pot distruge starea sa de perfecta sfintenie, adica a totalei sale separari de orice lucru pamantesc.
Acelasi lucru trebuie sa se intample si in Preot; traind el cu totul recules in D-zeu, cunoaste toate trebuintele apostolului, isi pleaca urechea la toate, vede toate, resimte in ele durerile tuturor, fara insa ca din cauza aceasta sa fie catusi de putin stinsa sfintenia sa, si reculegerea in care se afla neincetat ocupat in D-zeu, fara ca vreun lucru sa poata nelinisti simtul sau uman, astfel ca sa-l faca sa caute propriul sau interes, propria placere in creaturi; el e intr-adevar mort pentru orice frumusete, pentru orice fast, pentru orice bravura omeneasca.
Sublim ideal: “oghios” insemneaza afara de pamant; “quicunque se Deo consecraverit merito extra terram, ax extra mundum videbitur” – oricine se va fi consacrat lui D-zeu pe drept afara de pamant, se va vedea afara de lume; “Absorbeat mentem meam, quasso, ab omnibus quae sub cielo sunt, ignita et melliflua via amoris tui, ut tibi soli, Domine, inhaream” (Sf. Aug.Medit.c-35) – arzatoarea si prea dulca putere a iubirii tale, abstraga mintea mea, te rog, de la toate care sunt sub cer, ca sa ma alipesc numai de tine, Doamne.
Harul perfectei uniri de viata si de sentimente cu Isus este cel mai frumos dar pe care voim sa-l cerem si sa-l asteptam de la devotiunea noastra catre PS Fecioara.
Misterul XII – INALTAREA – (Lc.24,50-33)
Marturie plina de bucurie
Orice salut de despartire intre oameni este acoperit de tristete: in schimb, acest mister, in care Isus se retrage definitiv vedeniei scumpilor sai, se termina cu o bucurie care depaseste orice intelegere umana: “regressi sunt cum gaudio magno” – s-au intors cu bucurie mare. Pentru ce ? Pentru ca plecand Isus deschidea inimilor apostolilor o sublima speranta, promitea un dar divin, lasa o misiune glorioasa de indeplinit.
Deschidea o speranta – “Et si abiero, et praeparavero vobis locum; iterum venito et accipiem vos ad meipsum, ut ubi sum ego, et vos sitis. Et que vado scitis, et viam scitis” (Ioan 14-2) – si daca voi pleca si va voi pregati voua loc, din nou voi veni si va voi lua pe voi la mine, ca unde sunt eu sa fiti si voi. si incotro ma duc stiti si calea si mai presus de toate aceasta promisiune este ceea ce schimba in suras lacrimile despartirii…
Azi Isus se desparte de noi, se intoarce la Tatal de la care a plecat, intra in posesia slavei, cucerita cu pretul a tot sangele sau, sade triumfator, judecator si mijlocitor la dreapta Tatalui; dar iata ca, in timp ce el are in mana mostenirea sa cereasca, noi insine, prin El in El si cu El o avem in inima; gloria sa e gloria noastra triumful sau e triumful nostru, mostenirea sa e mostenirea noastra; pentru ca El ne-a promisa si promisiunea lui D-zeu nu dezminte, sperantele pe care D-zeu le deschide in inima noastra sunt adevarate si sublime certitudine.
Ce importa ca pentru oarecare timp inca triumfurile noastre sunt cele ale biciuirii, victoria noastra coroana de spini, osana al nostru, rastigneste-l din gura dusmanilor lui D-zeu. Acestea sunt lucruri care trec si sunt necesare si pentru noi , ca si pentru Isus, e necesar mai intai sa suferi inainte de a intra in slava, insa deasupra acestei dureroase si trecatoare realitati, sta faptul ca impreuna cu Isus, si noi cu ajutorul sperantei care e o sublima siguranta, deja am strabatut cerurile.
“Deus autem qui divis est in misericordia, propter nimiam charitatem qua dilexit nos, et cum essemus mortui peccatis convivifecavit nos in Christo et connescitavit et consedere fecit in colestibus in Christo Jesu” (Efs. 2-4)…”Benedictus Deus gratias super ineffabili dono eius…si diligeretis me, gauderetis utique quia vado ad Patrem” – Iar D-zeu, care bogat este in mila, din cauza prea marei caritati cu care ne-a iubit si cand eram morti prin pacate, ne-a insufletit pe noi intru Cristos si ne-a inviat impreuna cu El si ne-a facut sa sedem impreuna cu El in cele ceresti, intru Cristos Isus. Bine cuvantat sa fie D-zeu…multumiri lui D-zeu pentru negraitul sau dar…daca m-ati iubi pe mine, cu adevarat v-ati bucura pentru ca merg la Tatal.
Da, o Doamne, te iubesc, si in iubirea ta tresare sufletul meu; gaudens gaudebo in domino et exultabo in Deo Iesu meo.
Promitea un dar: “Si deligitis me mandata mea servate, et ego rogabo Patram, et alium Paraclitum dabit vobis ut maneat vobiscum in aeternum, Spiritum veritatis…vos cognoscetis eum quia apud vos manebit et in vobis erit” (Ioan 14-15) – Daca ma iubiti pe mine, paziti poruncile mele, si eu voi ruga pe Tatal si va va da un alt Mangaietor, care sa ramana cu voi in veci, Duhul adevarului…voi il veti cunoaste pe el, caci va ramane la voi si va fi cu voi.
Asadar in timp ce cu inima si cu speranta i-l urmam pana acolo sus el a gasit modul de a ramane cu noi chiar si in aceste zile de realitate a Duhului sau. si cand ar putea s-i deplanga vreodata plecarea, departarea de Isus, cand ii poarta in inima Duhul de adevar si de har?
Duhul tine aprinsa in inima noastra flacara iubirii, si pe buzele noastre invocatia catre numele placut al lui Isus.
Duhul ne repeta divinele sale invataturi si ne deschide intelegerea lor. Duhul locuind si lucrand in noi, ne umple de cerestele sale binecuvantari; “consolatur optime, dulcis Hospes animae, dulce Refrigerium” (Secventa Rusalii) – cel mai bun mangaietor, dulce oaspete al sufletului, dulce racorire…
Lasa o misiune – “Accipietis virtutem supervenientis Spiritus Sacncti in vos et eritis mihi testes in Ierusalem et omni Jus et Samaria, usque ad ultimum zerrae” (Fapte.1.8) – veti primi puterea Duhului Sfant care va veni asupra voastra si-mi veti fi martori in Ierusalim in intreaga Iudea si Samaria, pana la capatul pamantului. Iata pentru noi un altul si mai puternic motiv de bucurie; Isus ne consacra martorii sai in fata lumii.
Isus, inaltandu-se la cer cu propria-i omenire, vrea sa ramana inca aici pe pamant ascuns in natura noastra; noua ne este incredintata insarcinarea de a face cunoscuta tuturor realitatea invierii sale si a vesnicei sale vieti. Isus, care ar fi putut sa dea atingerii oricarei maini prea sfintele sale stigmate si astfel sa atraga pe fiecare om la credinta, a voit in schimb sa depinda de noi pentru indeplinirea acestei opere gigantice, ne-a randuit argument de credibilitate al celui mai mare dintre misterele sfintei sale Religiuni.
Acum oamenii trebuie sa-si bazeze credinta lor pe cuvantul nostru cald, clar, convingator, pe viata noastra care inspira acelasi adevar si aceeasi claritate lui Cristos, pe sangele nostru, totdeauna gata de a se varsa picatura cu picatura, sau chiar in siroaie, pentru a-i ridica lui Cristos un popor nou de credinciosi; “semen est sanguis” – sangele e samanta.
Ar putea parea ciudat a cauta un motiv de sfanta bucurie in aceasta indatorire asa de impregnata de responsabilitate si asa de fecunda de renuntari sangerande pentru sarmana noastra natura umana, insa tocmai de aceasta Invatatorul nostru divin ne-a promis belsugul bucuriei, si noi, credem cuvantului sau divin; “beati eritis cum maedixerint vobis et persecuti fuerint vos, et dixerint omne malum adversum vos mentientes propter me; guadete et exultate, quoniam merces vostra copiosa est in coelis; sic enim persecuti sunt prophetas qui fuerunt ante vos” (Mt.5,11) – fericiti veti fi, cand va vor blestema, si va vor persecuta si vor fi zis tot raul impotriva voastra mintind din pricina mea bucurati-va si veseliti-va caci asa au fost persecutati profetii care au fost impotriva voastra.
Sa-l rugam pe Tatal de la care coboara orice bine, ca acest intreit argument de bucurie, speranta, darul , indatorirea, sa fie totdeauna viu inaintea ochilor nostri, sa fie viatic pentru mintea noastra, pentru zilele care ne-au mai ramas din exil; si Sf. Fecioara Maria sa faca rugaciunea noastra, sa fie a sa, pentru ca sa intalneasca cu siguranta complacerea Celui prea Inalt.
Misterul XIII – COBORAREA DUHULUI SFANT – (Fapt.2,1-4)
“Doctor gentium in veritate” – invatatorul neamurilor intru adevar
Recitind in textul sacru istorisirea acestui mister, noi nu putem sa nu ne oprim privirea dornica asupra admirabilei figuri a Mariei, in jurul careia se strange, cu o devotiune filiala mica turma a apostolilor.
Maria maestra apostolilor – Persoana care domina in cenacol e Ea, Maria; cea care tine treaza amintirea corecta a lui Isus este Ea; cea care conduce rugaciunea – cea care tine vie speranta, care sustine curajul tuturor este Ea; Duhul Sfant pe care si Ea il primeste in plinatatea sa, o consacra si o intareste sa-si perpetueze misiunea sa de mijlocitoare de lumina si de har pe langa apostoli; “voluit Filius ut, post Ascensionem, Mater beatissima remaneret ad tempus in mundo doctrix et illuminatrix apostolorum” – a voit Fiul ca dupa Inaltare, prea fericita Mama sa ramana pentru un timp invatatoarea si luminatoarea apostolilor.
Nu exista argument mai puternic decat aceasta suverana vointa care sa ne poata confirma in hotararea sa de a trai in continua dependenta de Maria, de a ne pleca urechea la inspiratiile sale, de a practica toate sfaturile ei de mama; PS Fecioara stie prea bine cum se formeaza inima unui Preot, si nu incape indoiala ca din scoala ei vor iesi in mod perfect conformati modelului divin.
Maria model al Magisterului nostru: Insa nu trebuie numai sa stam ca elevi la scoala sa; devotiunea noastra e aceea de a imita misterul sau de la ea care este; “doctrix et illuminatrix” – trebuie sa invatam si noi a fi doctori invatatori, maestri in mijlocul poporului credincios; “doctor gentium in veritate” (Sf. Ambroziu) – invatator al poporului in privinta adevarului (Sf. Antonino).
Maestri ai poporului: – “sacerdotem oportet praedicare” – acesta este titlul fundamental al demnitatii noastre, primordiala noastra datorie; de acest lucru inainte de toate si mai presus de toate e legata purificarea inimilor si mantuirea sufletelor; “euntes docete” – mergand invatati, “fides ex auditu” – credinta din cele auzite, “fides purificans corda eorum” – credinta care purifica inimile lor.
Atunci cand un crestin isi aplica cu religiozitate cuvintele auzite de la Preot, lucrarea credintei se indeplineste, cuvantul se formeaza in el si vitalitatea harului create in sufletul sau inca inainte ca ritul sacramental sa vina sa incoroneze credinta sa.
“Vae mihi si non evangelizavero” (1 Cor. 9-16) – Vai mie, de nu voi vesti evanghelia! Omisiunea sau chiar neglijarea acestei indatoriri, nu va fi fara cele mai dezastruoase urmari pentru sufletele care imi sunt incredintate; credinta lor va fi prost hranita, si de aceea slaba si nelucratoare, viata lor spirituala debila si bolnava; “fides ex auditu, auditus autem per verbum Christi. Quomodo ergo invocabunt in quem non crediderunt? Aut quomodo credent ei quem non audierunt? Quomodo autem audient sine predicante?” – credinta vine din predica auzita, iar predica este prin cuvantul lui Cristos(Rom.10;17). Dar, cum vor chema bumele aceluia in care n-au crezut? si cum vor crede in acela de care nu au auzit? Si cum vor auzi fara propovaduire?
“Vae mihi si non evangelizavero” – asupra mea judecatorul suprem ar descarca fulgerele mustrarii lui si a condamnarii sale; “spectaculatorem dedi te domui Israel; et audies de ore meo verbum, et annuntiabilis eis ex me; si dicente me ad impium; morte morieris, non annuntiaveris ei, neque locutus fueris, ut avertatur a via sua impia, et vivat, ipse impius in iniquitate sua morietur, sanguinem autem eius de manus tua requirem” (Ezechiele, 3-10) – iata te-am pus straja peste casele lui Israel ! Asculta deci si cuvantul care va iesi din gura mea si-l propovaduieste din partea mea! Cand voi osandi pe cel fara de lege si-i voi zice: “vei muri si tu nu-l vei povatui si nu-i vei grai, ca sa abati pe pacatos din calea lui pacatoasa, ca sa scape cu viata, si pacatosul va muri in pacatul lui, eu voi cere sangele lui din mana ta”(Ez.3,17-18)
Calitatile maestrului: – Prima calitate a maestrului e clara cunoastere a adevarurilor pe care trebuie sa le predea “quod scimus loquimur et quod vidimus testamur” (Ioan 3-11) – vorbim ceea ce stim si dam marturie despre ceea ce am vazut; asa spune despre sine Maestrul Divin, care alegandu-ne sa continuam magisterul sau, ne promite asistenta Duhului Sfant; “ille vos decebit omnia et suggeret omnis quaecumque dixero vobis” (Ioan14-26) – el va va invata toate si va va sugera toate pe care le voi fi tis voua. Natural Duhul Sfant nu suplineste indolenta noastra la studii, in pregatirea imediata a predicatiuni.
Un om care poseda o doctrina admirabila, dar e imposibil de a o face gustata de auditorii sai, astfel ca acestia sa se entuziasmeze de ea si sa o accepte ca regula de viata, oare se mai poate chema inca maestru?
Cu siguranta nu: “primum discendi studium nobilitas magistri” – prima sarguinta de a invata este nobletea invatatorului. Pentru ca cuvantul sa exercite o fascinatie asupra sufletului, trebuie sa iasa de pe buze sfinte; pentru ca el sa aduca evident carissima caritatii, trebuie sa fie confirmat de intreaga viata a aceluia pe care-l vesteste; pentru ca intr-adevar sa reuseasca a patrunde inimile, ca o sabie cu doua taisuri e uneori necesar ca ea sa fie botezata in sangele aceluia care-l predica.
Istoria apostolatului evanghelic a foarte impresionanta in aceasta chestiune.
Cuvantul adevarului cade ca un aspru bici pe spatele viciului si trezeste reactii violente; “veritas odium parit” – pentru aceasta lui “Doctor gentium” ii este necesara o buna doza de tarie, pentru a nu ceda in fata ispitei de a micsora adevarul, ca sa-l adapteze aceluia care nu intelege sa paraseasca taramurile religiunii; vai celui care ar suprima numai si o singura iota, caci cel ce ara trebuie cu nadejde sa are si cel ce treiera tot cu nadejdea de a avea roade…”minimus vocabitur in regno coelorum” (Mt.5-9) – se va numi cel mai mic in imparatia cerurilor.
E totdeauna actual timpul prezis de Sf. Pavel; “cum sanam doctrinam non sustinebunt…ad fabulus convertentur…a veritate audium avertent” (Tim.4-4) – cand invatatura sanatoasa nu o vor mai suferi…se vor indrepta spre basme…isi vor intoarce urechile de la adevar. Pentru aceasta e necesara pentru maestrul crestin o rabdare cu adevarat de mama si un zel ingenios, pentru a condimenta hrana adevarului in asa fel incat sa fie gustos chiar si celor care fara pofta de mancare, sa-l inghita si cei carora le repugna, ca pe o medicina mantuitoare.
Si asa cum e scris “quoniam debe in spe qui arat arrare, et qui triturat in spe fructus percipiendi” (Cor.9-10), asa trebuie sa inflacareze increderea sa semanatorul cuvantului divin, nici un bob pe care el il seamana in sudoare si plans nu va fi pierdut, numai sa nu se grabeasca…”qui crediterit non festinet” – cel ce va fi crezut , sa nu se grabeasca; rodul va veni, insa, “alius est qui seminat et alius qui metet…messores angeli sunt…qui fecerit et docuerit; hic magnus vocabitur in regno cselorum…”(Mt.,5-9) – unul este cel care seamana si altul care va secera…seceratorii sunt ingerii…cel care va face si va invata, acesta mare se va numi in imparatia cerurilor.
Misterul XIV – Inaltarea Mariei la cer
“VOCATIONIS SANCTAS PARTICIPES” – Partasi ai chemarii sfinte
Iata un adevar despre Maica Sfanta pe care noi il credem cu toata puterea credintei noastre. Incepand cu 1.XI.1950 – Adormirea Maicii Domnului, adica inaltarea ei la cer cu sufletul si trupul e dogma de credinta, declarata de Pius XII. Daca e adevarat ca Sf. Scriptura pastreaza cea mai adanca tacere asupra acelui complex de mistere care privesc moartea, invierea, glorificarea Mariei, e la fel de adevarat ca credinta noastra gaseste o garantie despre aceasta in toate celelalte mistere ale vietii Mantuitorului si ale PS Fecioare; slavita inaltare la cer e logica si nelipsita incoronare…
Iata in acest sens un autorizat cuvant asupra caruia trebuie sa ne intretinem indelung in pioasa noastra reflexie.
“Pise et et religiosae sententiae de assumptoin coelo Virginis corpore, rationea etoam theologicae suffragantur, petitae:
1. ex dignitate Matris Dei
2. ab excellenti virginitate
3. ab insigni super omnes homines et Angelos sanctitate
4. ex intima cum Christo Filio coniunctione et consentione
5. ex Filli in Matrem dignissimam affectu” (Bened. XIV).
Motivele pentru pioasa si religioasa sentinta despre Ridicare a Fecioarei in cer cu trupul sunt sustinute si de ratiuni teologice, cerute de:
1. demnitatea Mamei lui Isus
2. de catre excelenta feciorie
3. de catre deosebita sfintenie deasupra tuturor oamenilor si a ingerilor
4. de intima unire si potrivire cu Fiul Cristos
5. de afectul Fiului fata de vrednica Mama
Considerate una cate una aceste ratiuni teologice care ne duc sa preamarim credinta noastra in slavita ridicare a Mariei, nu putem sa constatam cu o vesela stupoare cum ele se reflecteaza in mod minunat in viata Preotului, facand din preotia noastra o paralela perfecta cu viata si misiunea PS Fecioare; de unde ne este invoit sa speram ca vom imparti cu Ea si slava cerului.
Maria e maica lui D-zeu: viata care face sa palpiteze mica inima a lui e o flacara care s-a aprins in sanul PS Fecioare; ceea ce orice copil primeste de la mama sa, Isus a primit de la Maria.
Si Preotul nu e pe drept numit de traditia crestina “pater Christi”? Transubstatiunea, care are loc in fiecare zi in mainile sale, nu se poate oare asemana cu o nastere, prin care Isus primeste viata sa sacramentala?
Liturgia ne asigura ca de fiecare data cand se celebreaza sfintele mistere se reinnoieste intreaga Rascumparare; “opus totius Redeptionis execetur” acea opera care a inceput cu Intruparea Cuvantului in sanul prea curat al Mariei, se reinnoieste in fiecare zi prin nasterea sacramentala a lui Isus in mainile Preotului “in quorum manibus, velut in utero Virginis, Verbum denuo incarnatur” – in mainile carora, ca si in sanul Fecioarei, Cuvantul se intrupeaza din nou.
2. Maria este “sfanta fecioara a fecioarelor” – aceea care presimtind gusturile Fiului ei Divin, cea dintai, din prea curata iubire fata de D-zeu, s-a consacrat perfectei si perpetuei feciorii, aceea care prima a abordat stindardul castitatii perfecte, la umbra caruia, din generatie in generatie, au venit sa se refugieze sufletele iubitoare de pura candoare.
Si cele dintai dintre toate sufletele Sacerdotale! Preotul ramane in lume, ca Maria, purtatorul de steag al sfintei feciorii; el indeplineste in fiecare zi cu sfant entuziasm jertfa dorintelor simturilor pe altarul castitatii si nobilul sau exemplu provoaca si atrage dupa sine sufletele la iubirea eroicei virtuti.
3. Maria e cu totul sfanta – Sfintenia el incepe pe acele culmi care cu greu sunt atinse de eroii virtutilor si inainteaza pana sus, in ceruri ca sa depaseasca si pe cea a Ingerilor; “probabiliter credi potest BV Mariam consecutam esse plures gradus gratiae et sanctitatis quam sunt in omnibus sanctis et angelis etiam collective sumptis” (Suarez) – probabil crede ca PS Fecioara Maria dobandise mai multe grade de har si sfintenie decat se afla in toti sfintii si ingerii, chiar luate impreuna.
Si Preotul in Biserica trebuie sa fie Sfantul, maestrul de sfintenie; “clerici debent sanctiorem prae laicis vitam interiorem et exteriorem ducere eisque virtute et erecte factis in exemplum excellere” (C.I.C.;c-124) – clericii trebuie sa duca o viata interioara si exterioara mai sfanta decat laicii si sa-i intoarca prin exemplu, virtute si fapte cuvenite.
Vai, daca nu ar fi asa; s-ar face vinovati de ruinarea acelei Biserici careia i-au jurat s-i slujeasca cu fidelitate; “ecclesiam vehementer destruit, laices meliores esse quam sacerdotes” (Sf. Ieronim) – cu brutalitate distruge Biserica faptul ca laicii sa fie mai buni decat Preotii.
4. Maria este arborele divin de ca atarna in veci rodul vietii vesnice, Isus
Unirea lor e atat de intima si statornica, incat noi putem zice: “caro Christi, caro Mariae…cor Christi, cor Mariae…passio Christi, passio Mariae…” – trupul lui Cristos e trupul Mariei…inima lui Cristos e inima Mariei…patima lui Cristos e patima Mariei – si intreaga Evanghelie e prezenta pentru a confirma adevarul acestei afirmatii…
Insa la fel de misterioasa si de intima e unirea lui Isus cu Preotul sau; vietile lor si lucrarile lor se contopesc in asa fel ca cu greu ochiul distinge ce e al unuia si ce este al celuilalt; “mihi vivere Christus” (Filip.1,21) – pentru mine a trai inseamna Cristos . Preotul boteaza, dar e Isus cel care boteaza; Preotul predica, dar e cuvantul lui Isus cel care-i iese pe buze; Preotul cele breaza, insa e trupul lui Isus acela care coboara sa purifice sufletele. Cat e de plina de adevar fraza indrazneata a unui venerabil Preot: “ego ipse Christus” – sunt insusi Cristos!
5. Maria este obiectul cel dintai si al cel mai arzatoare iubiri a lui Isus
El o iubeste ca pe capodopera creaturii sale, o iubeste asa cum un fiu divin poate sa o iubeasca pe Mama sa Fecioara, si despre aceasta stau marturie nenumaratele si extraordinarele sale privilegii cu care i-a impodobit sufletul si trupul.
Insa nu incape indoiala ca dupa Maica sa, prima si principala iubire a lui Isus sunt Preotii sai; afirma acest lucru teologia care il defineste pe Preot, “pars membrorum Christi prima” – partea cea mai deosebita a membrelor lui Cristos; si este insasi cuvantul lui Isus care ne convinge despre acest lucru “vox dixi amicos…ego vox elegi…vos amici mei estis…” pe voi v-am numit prieteni; eu v-am ales…voi sunteti prietenii mei (Is. 15,14) si pentru ei a voit sa se roage in chip deosebit; “Pater sanctifica eos in veritate” – Parinte, sfinteste-i pe ei intr-adevar.
“Hodie Maria coelos ascendit, gaudete quia cum Christo regnat in aeternum” – azi Maria s-a urcat la ceruri, bucurati-va, pentru ca domneste in veci impreuna cu Cristos. Insa sa stim si a ne bucura de excelenta chemarii noastre, sa cantam cu recunostinta impreuna cu Maria, al nostru “Magnificat”.
Misterul XV – INCORONAREA MARIEI – REGINA CLERI
Isus glorifica umilinta Mamei sale: “Laetare Virgo Mater Christi, stans a dixtris eius in vestitu deaurato, circumamicta iucunditate” – Bucura-te fecioara, Maica lui Cristos, care sezi la dreapta lui in vesmant de aur, inconjurata de fericire.
Sfintenia Mariei, aici pe pamant, a fost intotdeauna infasurata de un val des de camuflaj, pentru ca Isus o voia asemenea cu sine in a se umili pana la moarte; insa acum, acest fiu prea iubit vrea sa-si ia revansa; dupa ce a dus-o pe Mama sa in abisurile propriei dureri si propriei umiliri, acum o vrea inaltata alaturi de El, pe un tron care intrece slava si fericirea oricui altcineva in curtea cereasca. Iata ca Maria, “innixa super dilectum” – sprijinita pe cel iubit, isi face intrarea triumfala in Paradis.
Isus e acela care o prezinta la tronul Maiestatii sale divine, unde Tatal o incoroneaza ca pe cea mai iubita dintre fiicele sale, Duhul Sfant o incoroneaza drept prea curata si prea credincioasa sa mireasa; “o quanta confert Trinitas, Sponsae, Parenti, Filiae!” – cat nu ofera Treimea Miresei, Mamei, Fiicei.!
Isus e acela care o insoteste la tron, care prin splendoare nu are egal in tot Paradisul; “assumpta ave coelestium sublimis in osdines, innixa Jesu debitum regina scande solium” – bucura-te cea inaltata (ridicata) intre cetele cele mai de sus in ceruri, sprijinita pe Isus, urca-te regina, pe cuvenitul tron.
E Isus acela care la picioarele tronul Ei conduce una cate una cetele celor alesi, sa-si prezinte omagiile supunerii lor.
1. Prima e cea a Ingerilor, care inainteaza cantand: “Ave Regina coelorum, ave domina Angelorum” – Bucura-te Regina cerurilor, bucura-te stapana ingerilor, superiori Mariei prin natura lor, recunosc ca harul ei este asa de mare incat ii depaseste pe toti, pentru a se aseza, singura, cea mai aproape de D-zeu.
2. Urmeaza ceata Patriarhilor – “Ave Regina patriarcharum” – bucura-te regina Patriarhilor, pentru ca credinta cu care ai crezut si cu totul te-ai lasat in voia cuvantului lui D-zeu, aduna in sine si depaseste toata credinta parintilor poporului celor credinciosi.
3. “Ave Regina” – Bucura-te Regina, ii canta Profetii, pentru ca Acela pe care ei l-au prevestit neamurilor, sau l-au aratat numai de departe, Maria l-a in lume in realitatea sa, punand capat suspinelor, dorintei popoarelor.
4. “Ave Regina” – Bucura-te Regina ii canta Apostolii, amintindu-si ca au vazut-o in randul lor, dominand, sustinand, ajutand.
5. “Ave Regina” – intoneaza Martirii, contempland durerile lor pierzandu-se ca o picatura intr-un ocean, in comparatie cu durerile Corescumparatoarei
6. “Ave Regina” – invoca Marturisitorii care in inima ei observa infinit mai stralucitoare, pietrele pretioase ale acelor virtuti care fac sa fie pretioasa coroana lor.
7. “Ave Regina” – canta cu o bucurie ce nu se poate descrie cetele de Fecioare, recunoscand in Ea pe aceea care prima, in cinstea trupului lui Cristos, a inaltat steagul sfintei feciorii.
Regalitatea Mariei si Preotul
Cu toate ca suntem delititati pe acest pamant de exil, sa ne grabim si noi sa ne unim cu corurile ceresti pentru a sarbatori triumfurile Mariei; calitatea noastra de Preoti ne permite sa ne unim cu fiecare din corurile ceresti pentru a proclama suveranitatea Mariei.
“Salve Regina” – cantam cu Ingerii, pentru ca intr-adevar suntem ingerii poporului lui D-zeu si ingereasca e slujirea noastra in esenta sa si in duhul eminent supranatural cu care se exercita.
“Salve Regina” – cantam cu Patriarhii, pentru ca acea credinta in care ei au fost campioni, locuieste in toata plinatatea sa in inima noastra “ad informationem eorum qui credituri sunt illi in vitam aeternam” (Tim.1-16) – drept pilda acelora care aveau sa creada intr-insul spre viata vesnica.
Mariei putem sa-i cantam Imnul Profetilor, pentru ca in timp ce il predicam pe Fiul ei divin, devenim crainici si ai gloriilor sale. Mariei ii oferim coroana Mantuitorilor, pentru ca intr-adevar de la indurarea sa am dobandit harul si puterea de a practica acele virtuti pentru care model a fost Isus si Ea insasi a fost prima care l-a imitat.
In sfarsit sa ne apropiem de Ea si cu Fecioarele pentru a o incorona drept regina a noastra, pentru ca prin Ea noi am simtit fascinatia unei vieti cu totul curate, de la Ea am invatat exercitiul unei vieti ingeresti, si tocmai sub mantia ei induratoare ne-am refugiat totdeauna pentru a ne salva de furtuna amenintatoare pentru crinul nostru.
Cata slava nu trebuie sa aduca Mariei omagiul fiilor ei Preoti! Cat nu trebuie sa fie ea miscata si inclinata la bunavointa! Stim ca cu toate ca corporal e departe de noi, care suntem inca pelerini pe drumurile exilului, spiritual e intotdeauna aproape, ca Mama pentru fiii preferati, totdeauna gata sa verse asupra noastra acele haruri pentru care este mijlocitoare universala.
De ce am putea sa ne temem de noi, pentru slujirea noastra, in timp ce putem conta pe un asa de puternic ajutor? “Subveniat nobis, Domine, Dei genitricis oratio; quam, etsi pro conditione carnis migrasse cognoscimus, in coelesti tamen gloria apud te pro nobis intercedere sentiamus” – Sa ne vina intr-ajutor Doamne, rugaciunea Nascatoarei de D-zeu; pe care o cunoastem ca desi cat priveste trupul stim ca a emigrat, totusi sa o simtim ca mijloceste pentru noi in slava cereasca.
Partea II
VIRTUTILE PREOTESTI
Misterul I – BUNA VESTIRE
Umilinta
“Ecce Ancilla Domini…vide humilitatem, vide devotionem. Ancillam se dicit quae Mater Domini elegitur” – Iata roaba Domnului…priveste la umilinta, priveste la devotiune. Se numeste pe sine roaba, sclava, ea care e aleasa Maica a Domnului. Mandria care in cer si pe pamant a fost inceputul coruptiunii trebuia sa fie reparata de umilinta, care ramane inceputul mantuirii si baza perfectiunii.
“Oh dividitias marianae humilitatis! …audis virginem, audis humillem… Laudabilis virginitas, sed magis necessaria humilitas. Illa consulitur, ista praecipitur. si virginitatem Mariae non potes nisi mirari; stude humilitatem imitari et sufficit” (S. Bernardo, Omilia i super Missus est) – O bogatiile umilintei! O auzi pe fecioara, o auzi pe cea smerita…E de laudat fecioria, dar mai necesara e umilinta. Cea mai intai e sfatuita, aceasta e poruncita. Daca Fecioria Mariei nu poti decat sa o privesti, straduieste-te sa imitezi umilinta si e de ajuns.
Umilinta in abjectie (umilinta). Sa admiram mai intai in Maria umilinta de abjectie. Gandeste asa de jos despre sine ca nu indrazneste nici macar sa nutreasca in ea insasi ceea ce era totusi visul, idealul fiecarei femei din Israel; sa devina mama lui Mesia cel promis sau cel putin sa-l poata numara intre proprii sai urmasi; prin votul castitatii isi inchidea calea de a deveni mama Mantuitorului propus. Nu a fost numai iubirea fata de curatie care a condus-o la acest pas eroic, ci a fost in, si poate in primul loc, iubirea fata de umilinta, prin care se socotea cea mai mica si cea mai nedemna dintre creaturile lui D-zeu.
De la binecuvantata noastra Mama sa invatam ca nu se poate aspira la sfintenie fara a nutri o joasa parere despre sine. “Non reputes te aliquid profecise, nisi omnibus inferiorem te esse sentias…(Imitazione 2-2) nam si quis existimat se aliquid esse, cum nihil sit, ipse se seducit” (Gal.6-3) – sa nu socoti ca ai inaintat ceva, decat daca te socoti ca esti mai prejos decat toti…caci daca se crede cineva ca este ceva, desi nu este nimic, se amageste pe sine insusi.
Teama de laude; – E asa de sincer acest sentiment inferior despre sine, incat cuvantul de lauda spus de catre inger referitor la ea, o arunca intr-o stare de consternare asa de vizibila ca trimisul ceresc simte ca e dator sa o linisteasca in numele lui D-zeu; “quae cum audisset turbata est in sermone eius…et ait angelus ei; ne timeas Maria !” – care, cand a auzit s-a tulburat din cauza cuvantului lui…si i-a zis ingerul: Sa nu te temi Marie!
Daca, in nimicul nostru am fi obiectul laudelor din partea altora sa invatam de la Maria sa ne temem si sa tremuram; sa invatam a ne teme de inselaciunea oamenilor; cand suntem laudati “nu va ceream o lauda care sa ma faca sa tremur, pentru ca D-zeu cunoaste lipsurile mele si chiar si ceea ce cunosc eu este de ajuns sa ma ruineze” – asa zice Card. Ferigo (Promessi Sposi c.24).
Sa invatam a ne teme ca nu cumva ambitia si slava desarta sa se infiltreze in inima noastra, sa corupa corectitudinea intentiile noastre. Sa invatam a ne teme ca, daca altii ne lauda si ne preamaresc, D-zeu, care patrunde inimile si cerceteaza rarunchii, ar putea sa ne dezaprobe si sa ne refuze.
Slava numai lui D-zeu singur – Umilinta este adevar – Maria cunoaste prea inaltele privilegii care-i impodobesc sufletul si trupul, facand din ea cea mai inalta dintre toate creaturile, termenul fix al sfatului vesnic; insa cat nu e prompta in a oferi bunatatii, intelepciunii, puterii lui D-zeu minunatiile de har care se desfasoara in Ea…”quia fecit mihi magana qui potens est et sanctum nomen eius” – caci mi-a facut mie lucruri mari Cel ce este atotputernic si numele lui este sfant?
Suntem noi la fel de gata si sinceri in a referi numai lui D-zeu singur tot binele ce este in noi, sau care rezulta din activitatea noastra? “Quid habes quod non accepisti? si autem accepisti quid gloriaris quassi non acceperis” (Cor. 4-7) – ce lucru ai ce nu l-ai primit? Pentru ce ai pe buze totdeauna acel “Eu” si uiti asa de adesea de D-zeu?
Umilinta ne face instrumente potrivite in mana lui D-zeu: – Umilinta este aceea care creeaza elementele cele mai potrivite pentru lucrari ale apostolatului si ale mantuirii sufletelor; “cum essem parvula placui Altissimo” – fiindca eram mica am fost placuta Celui Preainalt. Maria, care se socotea cea mai vrednica si cea mai incapabila de a intra chiar si numai de departe in marea opera a rascumpararii, a fost aleasa sa fie prima, cea mai apropiata, cea mai eficace mijlocitoare a mantuirii lumii.
“Non mediocriter placet Deo Illa anima in qua et humilitas commendat virginitatem, et virginitas exornat humilitatem” (S.Bernado 1.c) – nu putin e placut lui D-zeu acel suflet in care si smerenia recomanda fecioria si fecioria impodobeste umilinta. O, de am intelege si noi, ca Maria, gusturile iubitului nostru Domn, cu cat mai imbelsugate nu ar curge asupra lumii si in fiecare suflet torentele harului divin; “quae stulta sunt mundi eligit Deus, ut confundat sapientes; et infirma mundi eligit Deus, ut confundat fortia. Et ignobilia mundi, et contemptblia elegit Deus, et ea quae non sunt ut ea quae sunt destrueret, ut non glorietur omnis caro in conspectu eius” (1-Cor, 1-27) – D-zeu a ales cele nebune ale lumii, ca sa dea de rusine pe cei intelepti, si cele neputincioase ale lumii le-a ales D-zeu ca sa rusineze pe cei tari. si si-a ales D-zeu pe cele de neam prost ale lumii si pe cele dispretuite si pe cele ce nu sunt, ca sa nimiceasca pe cele ce sunt; pentru ca nimeni sa nu se mandreasca inaintea lui.
Umilinta ne invata sa tacem si sa speram: – acceptarea misterului si imediata sa realizare, o punea pe Maria intr-o situatie foarte critica relativ la Iosif. Cum s-a comportat PS Fecioara? Cu umilinta care tace, cu umilinta care rabda banuiala, cu umilinta care se lasa cu increderea in D-zeu, care ii priveste si ii apara pe slujitorii sai credinciosi.
Dovada umilintei adevarate se face in ceasul durerii: in ceasul in care apasa asupra noastra banuiala neintemeiata, o calomnie rautacioasa, o neintelegere spinoasa…a sti sa taci in acest ceas, sa-ti pastrezi calmul, sa iubesti, din iubire fata de Isus, amaraciunea si rusinea care nu vine din aceasta, aceasta este adevarata si perfecta umilinta: “si vis utiliter aliquid scire et discere; ama nesciri et pro nihilo reputari” (Imitazione) – daca vrei sa stii si sa inveti ceva folositor, sa-ti placa sa fii nestiut si socotit drept nimica.
Misterul II – VIZITATIUNEA
Caritatea fata de aproapele
Este misterul caritatii – Maria il primeste in sanul ei prea curat pe acela care vine pe pamant sa raspandeasca focul iubirii si indata arata la exteriorul vietii sale Duhul de care este insufletita. Iubirea de D-zeu este o flacara care spontan se pleaca si se extinde sa acopere persoana aproapelui.
Sa contemplam caritatea divinei noastre Mame
Caritatea preventiva: Maria nu asteapta sa fie chemata, ea spontan se ofera sa slujeasca, abia intuieste o necesitate, ingerul i-a dat numai o indicatie, si Maria, nu pentru a controla cuvantul pe care-l crezuse cu tarie, nu impinsa de naturala inclinatie feminina pentru acest gen de servicii, ci dusa de caritatea care arde in inima ei, pleaca spre sfanta ei verisoara.
Iata aratata in insasi viata Mariei porunca dragostei; “charitate fraternitatis invicem diligentes, honore invicem prevenientes” (Rom. 12-10) – iubiti-va cu dreptate frateasca unul pe altul; dati-va cu cinste intaietate unul altuia.
Un mod comod de a se dispensa de obligatiile caritatii este acela de a sti sa nu vezi, de a nu voi sa vezi trebuintele aproapelui, trebuinte ale sufletului, trebuinte ale trupului, necesitatea unui cuvant bun, de pretios afect…Cel care are putina vede putine trebuinte, cel ce are multa caritate vede peste tot mizerii de alinat, ajutor de dat, bine de indeplinit.
“Beatus qui intelligit super egenum et pauperem” (Ps.40-2) – fericit cel care-l intelege pe cel lipsit si sarac. O sa cautam, imitand-o pe Maria, aceasta sublima placere! Ochii nostri sa nu fie calauziti de egoism, sa nu fie inchisa de barierele castigului, ci dilatata de caritate; atunci nu vom mai gasi moment de repaos, pentru ca dragostea lui Cristos e un foc care sileste, devoreaza, face sa zarim la orice pas membre mistice ale lui Isus, care asteapta atingerea mainii noastre sau a inimii noastre pentru a ajunge la mantuire: “charitas Christi urget nos” (2 Cor. 5-11) – dragostea lui Cristos ne face sila
Dragoste preocupata: sa admiram graba Mariei in a zbura sa slujeasca Sf. Elis.
Ridicandu-se de la convorbirea cu ingerul, imediat incepe pregatirea pentru plecare, si dupa ce a strans necesarul pentru o absenta care prospecta mai degraba a fi lunga, pleaca din munti “cum festinatione”.
Iata din nou incarnata in viata Mariei noastre legea care ne este data si noua; “honore invecem praevenientes, sollecitudine non pigri, spiritu ferventes” (Rom.12-12) – dati-va cu cinste intaietate unul altuia. Nu fiti lenesi la ravna, cu duhul arzand Domnului slujind.
Cel ce da data, de doua ori da, pentru ca soseste totdeauna la timpul potrivit sa-l ridice pe aproapele din cele mai urgente trebuinte. Cu atat e mai pretioasa caritatea Mariei, cu cat venea pe neasteptate sa o scoata din incurcatura pe verisoara ei, care statornica in hotararea de a ascunde ochilor vecinilor, atat cat va fi posibil, minunatiile savarsite de D-zeu la batranetea ei, ar fi de infruntat orice sacrificii mai curand decat sa ceara un ajutor strain.
Sa invatam deci: niciodata nu e prea curand pentru a indeplini opere de caritate, nu e primejdie, grabindu-ne la indeplinire azi, ca vom ramane maine fara ocupatie: “pauperes semper habetis vobiscum” (Mt. 26-11) – Pe saraci totdeauna ii aveti cu voi….”non deearunt pauperes in terra habitationis tuae” (Deut.15-11) – nu vor lipsi saracii din pamantul pe care-l vei locui, mai ales saracii de suflet care asteapta de la noi operele de milostenie spirituala. si sa nu uitam ca primii care sa fie obiectul grijilor noastre trebuie sa fie confratii nostri in Preotie.
Caritatea plina de respect si sfintitoare “Salutavit Elisabeth” – a salutat-o pe Elisabeta – si cu salutul transmite harul , il comunica pe Domnul! Cat nu ar trebui sa ne oprim, mai ales noi Preotii, in meditarea unui asa de profund mister! “Dominus vobiscum” – e salutul pe care il adresam credinciosilor; Insa e el eficace ca acel al Mariei ? Suntem si noi, in relatiile noastre sociale, un sacrament al lui Isus, adica un semn care releveaza doctrina sa, un canal care comunica harul sau?
Si totusi, aceasta este misiunea noastra, aceasta este caritatea de care are mai urgenta trebuinta fiecare care ne acosteaza; “Sacerbotes quassi sacra dans” – Preotul ca unul ce da cele sfinte. Lumea are trebuinta de Preoti care sa comunice cu Isus Cristos si harul sau, cu simpla sa prezenta cu splendoarea vietii lor, cu caldura cuvantului lor sincer si inflacarat.
Caritate rabdatoare si perseverenta: “mansit mensibus tribus…” – a ramas 3 luni, adica pentru tot timpul necesar pentru Sf. Verisoara. E usor sa intreprinzi frumoasele opere de caritate, e greu sa rezisti pana la sfarsit, suportand cu seninatate neajunsurile; si cu toate acestea caritatea nu e sincera, nu e roditoare din punctul de vedere supranatural decat atunci cand e insemnata cu crisma unei rabdari perseverente; “charitas patiens est” (Cor 13-14)
Misterul III – NASTEREA LUI ISUS
Ascultarea
Sa ne oprim privirea noastra asupra minunatului exemplu de ascultare pe care Maria ni-l ofera in acest mister.
Fundamentul ascultarii: “exiit edictum a Caesar Augusto” – a iesit un edict de la Cezar August – si Maria cu curatul ei sot Iosif se pune imediat la drum, ca la chemarea din partea unui inger al lui D-zeu. In realitate, in fata ochilor luminati de credinta nu exista autoritate care sa nu vina de la D-zeu, nu exista lege acre sa nu fie expresia sfintei vointe a Domnului, nu exista suveran care sa nu fie ministrul lui D-zeu: “minister Deis est” (Rom.13-4).
Numai acest prea sincer si prea inalt principiu de credinta ma poate convinge sa-mi plec vointa la cea a altuia, sa renunt la preasfintele drepturi ale libertatii mele; iar cand lumina acestui adevar supranatural straluceste privirii mele, o atunci poate sa-mi devina dulce chiar si cea mai grea renuntare, de fapt ce drepturi si ce libertate pot pretinde in fata Maiestatii lui D-zeu, Tata si Stapan?
Cat nu este de necesara aceasta viziune de credinta, intr-o vreme cand se respira, fara sa-ti dai seama, o atmosfera de rebeliune, de lipsa de disciplina, de intoleranta fata de orice autoritate!
Sa cerem si sa invatam de la Maria! “Omnis anima protestatibus sublimioribus subdita sit, non est enim potestas nisi a Deo: quae autem sunt, a Deou ordinatae sunt” (Rom 13-1)…subiecti igitur estote omni humanae creaturae propter Deum, sive regi, quasi praecellenti, sive ducilbus tem quam ab eo missis ad vindictam male factorum, laudem vero bonorum” (P.2-13) – orice suflet sa fie supus stapanilor; caci nu exista stapanire decat de la D-zeu; cele mari de D-zeu sunt randuite. Fiti asadar supusi, pentru D-zeu la toata faptura omeneasca, atat regelui, ca inalt stapanitor, cat si dregatorilor, ca cei trimisi de el spre razbunarea celor facatori de rele si spre lauda facatorilor de bine – fie oricarei legi pusa de autoritatea competenta pentru a calauzi viata noastra pe cararile dreptatii si ale sfinteniei.
Defectele si calitatile ascultarii: Boala cea mai vatamatoare si universala a ascultarii noastre nu e atat razvratirea directa (deschisa), cat mai curand tendinta de a descoperi justificari, a ridica pretentii, a pune dificultati, de unde se ajunge la convingerea ca da, legea e dreapta, superiorul porunceste in mod legitim, insa in cazul nostru, in imprejurarile noastre particulare, nu suntem tinuti sa ascultam; si in felul acesta legile cele mai sfinte si mai grave sunt frustate, zadarnicite in eficacitatea lor practica.
Insa aceasta este prudenta carnala; exemplul divinei noastre Mame sa ne ajute sa ne deschidem ochii si sa ne vindecam. Cate exceptii nu ar fi putut invoca Maria pentru a se scuti, sau cel putin a amana ascultarea ei! In schimb in Sf. Evanghelie nu se citeste ca ar fi discutii sau nedumerire in actiunea Mariei si a lui Iosif: “exiit edictum…ascendit autem et joseph…ut profitetur cum Maria desponsata sibi, uxore pregnante” – s-a dus si Iosif…ca sa se inscrie cu Maria sotia sa care avea sarcina – cuvant care indica o ascultare pura, si simpla, pe cat si de imediata.
Cu siguranta ea nu a putut fi indeplinita, executata fara o strangere de inima; insa orice virtute e lipsita de consacrarea sinceritatii, atunci cand nu e stropita de cel putin cateva picaturi din sangele nostru, nu fara motiv ascultarea este definita “maximum sacrificium…” cea mai mare jertfa, “maxima hostia” cel mai mare sacrificiu.
Cate picaturi de sange nu au curs peste ascultarea PS Fecioare: frigul unui anotimp rece, greutatile unui drum lung, teama pentru viata copilului divin care trebuia sa se nasca, din cauza nesigurantei locului si a diferitelor imprejurari in care s-ar fi indeplinit misterul de acum iminent…
Nu ni se pare ca am fi vrednici de a ne numi fii ai Mariei daca nu am stabili in inima noastra, insa in data si mod eficace, o solemna hotarare a unei ascultari prompte, cu simplitate, cu generozitate, care accepta porunci, legi…”sine glossa” – fara note explicative, fara critica se apuca sa le indeplineasca?
Avantajele ascultarii: – Caile ascultarii pe de o parte sunt totdeauna cele mai potrivite pentru realizarea minunatelor mistere ale lui D-zeu. Iosif si Maria traiau la Nazaret, deci, urmand ordinea naturala a lucrurilor, la Nazaret ar fi trebuit Maria sa-l aduca pe lume pe Mesia. Dar insa, fiindca era prezis ca Omul-D-zeu se va naste la Betleem, trebuia sa dispuna lucrurile pentru indeplinirea acestei profetii
Fara indoiala D-zeu ar fi putut sa trimita un inger sa-l instiinteze pe Iosif, sa mearga la Betleem, insa s-a slujit de un mijloc cat se poate de natural, care parea ca nu are legatura cu marele eveniment.
Sa admiram si sa invatam! O porunca neinsemnata in aparenta, o regula minuscula, pot avea o eficacitate foarte mare asupra orientarii intregii noastre vieti; vai daca nu le-am lua in serios din neglijenta sau din dispret; pe de alta parte nu sunt lucruri mici acolo unde e vorba de slujirea lui D-zeu care-i totdeauna un lucru divin de maiestuos si regal: “servire Deo regnare est” – a sluji lui D-zeu inseamna a Domni
Misterul IV – PURIFICAREA
Puritatea = Curatia
Liturghia, in celebrarea acestui mister insista sa scoata in evidenta imaculata candoare a puritatii Maria. In Missal se canta: “in Patre manet aeternitas; non perit de matre virginitas” – in Tatal ramane vesnicia; nu dispare din mama fecioria! In Breviar, cu un accent inca si mai solemn si vesel: “adorna thalamum tuum Sion et suscipe Regem Christum, quem virgo concepit, virgo peprit, virgo post partum quam genuit adoravit” – adora cununia ta Sioane si primeste-l pe Regele Cristos, pe care fecioara l-a zamislit, fecioara l-a nascut, fecioara dupa nastere, l-a adorat pe cel pe care l-a nascut. Asadar trebuie sa meditam asupra misterului Fecioriei Mariei, atunci cand o contemplam in templu cu copilasul ei Isus.
Maria este fecioara prin excelenta: cea totdeauna fecioara, prima dintre toate fecioarele: “sancta Virgo virginum”. Aceasta este virtutea prin care se indreapta toate preocuparile sale cele mai delicate, atentiile cele mai pline de neliniste, asa cum arata cuvintele ingerului care o vesteste; aceasta este culmea virtutii in care in mod necesar trebuie sa se reverse iubirea ei fata de D-zeu, dorinta arzatoare de a fi cu totul a sa, de a trai numai pentru El.
Cel care nu e feciorelnic, are in mod necesar inima impartita intre preocuparile pamantesti si aspiratiile ceresti; cel ce e feciorelnic, dimpotriva, e totul pentru D-zeu si chiar si aici duce o viata cereasca: “virgo cogit quae Domini sunt, ut sit sancta corpore et spiritu” (Cor.1-Cor.7-34) – fecioara cugeta cele ce sunt ale Domnului, ca sa fie sfanta cu sufletul si spiritul.
Cum vom putea exprima dorinta Maria sa vada inmultindu-se in mijlocul evlaviosilor ei ceata feciorelnicilor? Maria cea dintai a inaltat steagul sfintei feciorii, pentru ca sa fie drapelul sub care se inroleaza cei mai generosi dintre iubitorii Domnului. Ferice de noi, care inca din copilarie am simtit dulcea atractie a Fecioriei si prin votul solemn de la Diaconat am consacrat-o pentru totdeauna lui D-zeu!
Acum sa veghem si sa ne rugam ca aceasta splendoare a puritatii sa nu se incetoseze, sa nu apuna niciodata pe cerul vietii noastre. Feciorelnica sa fie mintea noastra, sa nu-si afle pasunea decat in mijlocul gandurilor ceresti: “mente in colestibus habitemus” – cu mintea sa locuim intre cele ceresti.
Feciorelnica sa fie inima noastra: dornica de a se revarsa in D-zeu si asupra fratilor contemplati in prea curata lumina a lui D-zeu; “ibi nostra fixa sint corda ubi vera sunt gaudia” – acolo sa fie atintite inimile noastre, unde sunt adevaratele bucurii.
Feciorelnic sa fie trupul nostru pentru ca toate proaspetele lui forte trebuie sa fie cheltuite in slujba divina.
Maria se prezinta aurolata de titlul de Fecioara Mama.
Printr-o minune unica in istorie, la privilegiul unei neatinse virginitati, uneste prea inalta onoare a Maternitatii Divine; e Fecioara fecunda; “virgo post partum, ipsum quem genuit adoravit” – fecioara dupa nastere, l-a adorat pe Cel pe care l-a nascut.
Fecioria crestina nu e nicidecum un egoism meschin, ci este dimpotriva, o virtute in mod eminent fecunda.
a). Preotul se consacra Fecioarei pentru a deveni tatal spiritual a mii si mii de fii;
b). Sora face profetiune de Feciorie, pentru a deveni mama a numeroase familii de copii mici, de orfani, de bolnavi si de nenorociti de tot felul;
c). cate suflete generoase, chiar si in lume se consacra Mariei pentru a-si dedica propriile energii multiplelor opere de binefacere, pentru a fi imbold la curatenie in aceasta lume corupta, pentru a raspandi acel parfum de crini, care sa acopere si sa risipeasca miasmele care se ridica de pe pamant, din atatea suflete pacatoase.
Sa ne rugam pentru ca toate sufletele feciorelnice sa fie intr-adevar fecunde in mod supranatural; cu rugaciunea, cu zelul apostolic, cu jertfa ascunsa, sa nasca pentru D-zeu o multime de fii, scotandu-i din moartea patata a pacatului, ca sa-i poata avea insotitori ai propriei bucurii in sanul lui D-zeu.
In cele ce ne priveste pe noi ne va fi de folos sa recitam acest cuvant al Sf. Petru-Damian, scris pentru un episcop, dar usor de adaptat Preotilor, care prin definitia Pontificatului sunt cooperatorii ordinului episcopal.
“In aliis certe qualiscumque personis non exigitur fecunditas castitatis; in episcopo autem inutilis esse castitas iure decernitur, quae se sic exhibet sterilem, ut aliam non pariat castitatem…Malus pastor potest cum propheta lugendo cantare; non parturivi et non peperi, et non enutrivi iuvenes, nec ad incrementum perduxi virgines…Tunc ergo coram divinis optutibus tua castitas approbatur si in clericos(in fideles) tuos propaginata porrigitur” (S.Pier Damiani op.18).
Desigur in altele, orice fel de persoana nu se cere rodnicia (zadarnica) castitati; in episcop, insa pe drept se crede ca e nefolositoare castitatea, care in asa mod se prezinta sterila, incat sa nu dea nastere la alta castitate…Pastorul cel rau poate canta impreuna cu profetul; nu am avut dureri de mama (nastere) si nu am nascut si nu am hranit tineri, si nu am ridicat-fecioare. Caci atunci e aprobata castitatea sa in fata privirii divine, cand e prezentata sporita (inmultita) in clerici (credinciosii) tai.
Din misterul purificarii sa invatam a recunoaste unul intre cele mai active izvoare ale curatirii crestine; sfanta umilinta Maria, devenind mama intr-un mod cu totul miraculos nu a contras impuritatea legala care o atingea pe oricare alta femeie, intre multimea de mame necurate ea straluceste ca un soare de puritate.
Iat-o in schimb, umila si ascunsa, prezentandu-se ca toate celelalte femei la ritul purificarii, aratandu-se astfel pacatoasa pentru ochii tuturor. Sa ne amintim bine ca Sf. Umilinta e calea sigura a castitatii; “sit magistra humilitatis inqua est professio castitatis” – sa fie invatatoarea umilintei in care se afla marturia castitatii (Sf. Ambroziu; Ball 3.42); un act de umilinta azi pentru un act de castitate maine.
Nu e lucrarea noastra statornicia in aceasta eroica angajare, este darul lui D-zeu, caruia trebuie sa i-l cerem cu rugaciune insistenta. “Et ut scivi quoniam aliter non possum esse continens nisi Deus det (at hoc ipsum erat sapientiae, scire cuius esset hoc donum) adii Deum et deprecatus sum illum ex totis praecordiis meis” (Sap. 8-21) – si cand am aflat ca in altfel nu pot fi continent decat daca da D-zeu (si acest lucru era care tine de intelepciune, sa cunosti, de la cine este acest dar), am mers la D-zeu si l-am rugat din tot adancul inimii mele.
Misterul V – AFLAREA LUI ISUS
Unirea cu D-zeu
Acest mister ne permite sa constatam cum Isus a era intr-adevar viata Mariei. Ea putea pe drept sa zica despre sine; “quod autem nunc in carne vivo, in fide vivo (in charitate vivo) Filli Dei qui dilexit me et tradididit semetipsum pro me” (Gal 2-20) – viata pe care acum o traiesc in trup o traiesc in credinte (caritate) Fiului lui D-zeu, care m-a iubit si care s-a dat pe sine insusi pentru mine.
Maria traieste cea mai perfecta unire cu Isus, intr-atat ca pentru Dansa nu exista bucurie, nu exista viata atunci cand Isus este departe. Aceasta unire e rodul combinat al credintei si al iubirii care-i inflacareaza mintea si inima.
Fecioara avea sufletul asa de plin de credinta incat sa intreaca in aceasta virtute pe toti dreptii din Vechiul Testament; pentru aceasta Ea vedea clar in omenirea Fiului Ei, misterul Fiului lui D-zeu.
Din aceasta prea vesnica si dulce contemplare izvora imbelsugat in mod necesar fluviul navalnic al unei adoratii, al unei iubiri care intrece orice inchipuire; Maria il iubea pe Isus cu o inima de adevarata Mama, cu o inima umila-creatura in minunata unire a acestor doua iubiri se afla fecunditatea minunatei sale vieti.
Nu e necesara o adanca patrundere pentru a observa in aceasta trasatura a vietii Mariei o mare lectie pentru noi Preotii. Minunatia chemarii noastre si uimitoarea minune a Preotiei noastre nu consta oare in acest fapt ca noi cooperam la nasterea divin glorioasa a lui Cristos inviat, pentru care si noi ne putem numi “pater, mater Christi?”. Acela pe care-l strangem in inimile noastre la altar dupa consacrare, nu este in anumit sens Creatorul nostru si creatura noastra?
O, daca Isus nu e inca toata viata noastra, daca viata mea inca nu este in intregime o dulce comuniune, o fecunda comunicare ci Isus, aceasta e din cauza ca eu nu am o credinta proportionate cu demnitatea chemarii mele, o credinta proportionata cu privilegiile cu care D-zeu a voit sa impodobeasca sarmanul meu suflet.
Pe Isus, da, il cunosc, dar cat inca nu cunosc despre el; si fiecare mai mic grad de cunoastere are drept rezultat un mai mic grad de iubire. Ce fac eu in mod concret pentru a intra mereu tot mai viu in contemplarea lui Isus? “Perfectus Deus… Perfectus homo…Perfecus noster…!” – D-zeu desavarsit, om desavarsit, in mod desavarsit al nostru! “Dona nobis Domine, per intercessionem B.V. Mariae fidei, spei et charitatis augmentum” – Da-ne Doamne, prin mijlocirea Fecioarei Maria sporul credintei, a sperantei si a caritatii.
Aceasta viata intima de unire poate avea eclipsele sale – in suflet poate sa se intunece simtul prezentei sale, poate sa devina nesensibila, neobservata caldura flacarii sale. Domnul a voit ca si viata Mariei sa fie atinsa de aceasta incercare: pierderea lui Isus in templu.
Pentru ca Parintele, nespus de bun, permite aceasta ingrijorare, necazuri fiilor sai cei mai devotati, permite aceste insensibilitati, aceste parasiri, care taie in mod atat de sangeros in sufletele iubitoare?
Ne raspunde direct Isus cu acest rand din divina sa Evanghelie: “ego sum vitis vera, Pater meus agicola est…et omnem palmitem qui fert fructum pergabit eum, ut fructum plus afferat” (Io.15-2) – eu sunt vita cea adevarata, Tatal meu ete lucratorul, si pe orice mladita care aduce rod o va curati, ca sa aduca si mai mult rod.
E o incercare cu care Tatal vrea sa inmulteasca meritele celor preferate de ei. Sa nu ne inspaimantam; D-zeu nu este niciodata primul care sa ne paraseasca; nici o forta nu poate sa ne desparta de Isus, decat numai voita noastra cea rea ; “nemo tibi Christum potest auferre, nisi ipse te illi auferas” – nimeni nu poate sa ti-l ia pe Cristos daca nu te smulgi tu de la el (S. Ambrozio, Ball. 3-127). Numai iubirea noastra sa persevereze, numai vointa noastra sa fie statornica, precum si sfortarea de a fugi chiar si de cele mai mici greseli, Isus este intotdeauna cu noi.
Domului ii place sa se ascunda pentru a trezi (misca) sufletul la o cautare a lui mai sarguincioasa si mai plina de iubire.
Maria abia observa ca s-a pierdut Isus, imediat se intoarce grabita si nelinistita, pe unde a fost, il cauta pe Isus al Ei in orice loc, pe la rude, pe la cunoscuti, si in cele din urma in casa Tatalui.
Soarele s-a intors sa straluceasca peste sufletul ei binecuvantat.
Reactia din partea sufletului ei credincios fata de sfatul Domnului, care-i ascunde prezenta sa, trebuie sa fie imediata si energica dupa cum ne arata exemplul PS fecioare, pentru ca in aceasta imediata si energica sfortare din partea noastra de a cauta sfanta si dulcea intimitate cu D-zeu, consta dovada cea mai frumoasa a autenticitatii iubirii noastre. D-zeu vrea sa fie cantat cu o pasiune arzatoare, asa cum se cauta supremul bine, suprema bucurie.
Semne evidente ale acestei cautari pasionate sunt:
1. O mare bucurie pentru meditarea misterelor vietii lui Isus: “summum igitur studium nostru sit in vita Jesu Christi moditari” (Imit 1-1) – asadar suprema, cea mai mare sarguinta a noastra sa fie de a medita viata lui Isus Cristos;
2. Convorbiri indelungate in preajma Tabernacolului;
3. Recitarea frecventa a savuroasei jaculatorii, care sunt ca tot atatea strigate catre iubitul nostru;
4. Mai presus de toata sfortarea de a preamari in noi prezenta sa, sporind gradele de har prin inmultirea faptelor bune.
Misterul VI – AGONIA LUI ISUS
Iubirea fata de suferinta
Evident, virtutea care cea dintai sare in ochi contempland patimirea divina a lui Isus este spontaneitatea, generozitatea, ardoarea cu care mantuitorul merge in intampinare Botezului sau de sange. Sf. Scripturi pentru invatatura noastra noteaza de mai multe ori aceasta particularitate.
Si sub aceasta lumina il contempla profetul: “oblatus est quia ipse voluit ” (Is. 53-7) – a fost dat mortii caci el a voit.
Patimirea si moartea nu-i sunt impuse, nu este un condamnat care cu toata impotrivirea lui sa fie tarat la lemnul de osanda; este El insusi oare, ca un biruitor, inainteaza si randuieste toate dupa propria vointa, fara ca ai sai calai sa poata schimba o iota din ceea ce el a prestabilit; “ego pono animam meam…nemo tollit eam a me, sed ego pono eam a meispo, et potestatem habeo ponendi eam, et potestatem habeo iterum sumendi eam” (Io.10-13) – eu imi dau viata mea, nimeni nu mi-o ia, ci eu o dau de la mine; si putere am sa o pun si putere am iarasi sa o dau.
Nu se ofera numai unei patimiri, ci la toate si la fiecare patimire spontan; “corpus meum dedi percutientibus, et genas meas vallentibus, faciem meam non averti, ab increpantibus et conspuentibus in me” (Is. 50-6) – spatele mi l-am dat spre batai si obrazul meu spre palmuire si fata mea n-am intors-o de ocaratori si de cei ce scuipa asupra mea.
Orice sentiment si orice actiune a lui Isus este o lege de viata crestina si preoteasca: “hoc sentite in vorbis quod et in Christo Jesu!” (Filip 2-5) – sa aveti in voi aceleasi simtiri care au fost si in Cristos. De aceea un suflet care vrea sa fie cu totul ascuns cu Cristos in D-zeu, trebuie sa se decida sa caute in aceasta viata nu desfatarea ci suferinta in toate lucrurile, imbratisand cu aviditate, lacomie mortificatiile-voluntare si cu o mai mare ardoare pe cele care spontan se ivesc sub pasii sai, pentru ca cu siguranta sunt mai placute lui D-zeu.
Pot eu zice despre mine insumi ca eu caut spontan, cu aviditate orice ocazie de a suferi?…Ca viata mea e in intregime infasurata de firul spinos al unei solide mortificatii? “Qui modo libenter audiunt et sequntur verbum Crucis tunc not timebunt ab auditione aeternae damnationis” (Imit 2-12) – cei care acum de buna voie asculta si urmeaza glasul Crucii, atunci nu se vor teme sa auda vesnica osandire.
Cum e posibil sa convingem (propunem) o virtute asa de grea pentru carnea noastra, care are asa de mare teama de orice suferita? Si Isus a simtit in trupul sau freamatul repugnantei (impotriviri fata de durere): “coepit pavere, taedere, et maiestus esse…Pater, si posibile et transeat a me calix iste!” – a inceput sa…aiba teama si sa fie trist…Tata, daca este cu putinta, treaca de la mine paharul acesta.
Totusi, pentru ochii sai de mantuitor stralucea o viziune minunata dincolo de regiunea intunecata a durerii, prin dureroasa varsare a prea pretiosului sau Sange, el vedea inseninandu-se fata Tatalui, si inima sa plecandu-se la reconciliere cu fii sai rebeli; “cum inimici essemus, reconciliatul sumus Deo per mortem Filii eius !” (Rom 5-10) – pe cand eram dusmani am fost impacati cu D-zeu prin moartea fiului sau.
Nu numai atat, ci ne vedea si pe noi, care prin meritele durerilor sale aveam sa dobandim forta de a urca din treapta in treapta culmea imaculata a sfintenie. “Christus dilexit Ecclesianim, et semetipsum tradit pro ea, ut illam santificaret ut exhiberet ipse sibi gloriosam ecclesiem non habentem maculam, aut rugam aut aliquit huiusmodi, sed ut sit sancta et immaculata” (Efes 5-25) – Cristos a iubit Biserica si s-a jertfit pe sine insusi pentru ea, ca sa o sfinteasca, ca sa si-o infatiseze siesi Biserica mareata, fara a avea pata, sau sbarcitura, sau altceva de acest fel, ci sa fie sfanta si neprihanita.
Bucuria pe care i-o aprindeau in inima aceste sublime idealuri era mai mult decat suficienta sa stranga in trupul sau oroarea naturala de a suferi si sa-i dea un avant minunat spre Cruce, devenita instrumentul atator lucruri minunate.
Iata cum putem triumfa asupra instinctivelor noastre repulsii; – iata cum e posibil sa taram trupul nostru delicat, duhul nostru atat de sensibil in vartejul sfant al iubirii de suferita, al generozitatii de a ne oferi loviturilor durerii.
a). Sa ne fie de ajuns a ne gandi ca noi, cu generoasa noastra spontenaitate continuam aici pe pamant cu Cristos si in Cristos misterul reconcilierii intre cer si pamant; “adipleo ea quae desunt passionum Christi” (Col. 1-24) – implinesc in carnea mea lipsurile patimirii lui Cristos;
b). Sa ne oprim gandirea asupra faptului ca orice suferinta a noastra generoasa si spontana, sporeste zestrea meritelor, si prin urmare, frumusetea supranaturala, nu numai a sufletului nostru, ci a intregului corp mistic al lui Isus, care-i Biserica. Este de ajuns pentru a inconjura cu o lumina de aur orice necaz al nostru si sa-l faca placut si chiar dorit.
Noi cunoastem suspinele si practicile sfintilor relativ la aceste, si sa nu fiu nedemn de acesti frati mai mari ai nostri. Inca si azi poporul nostru arde in toate fibrele fiintei sale de febra placerii, care-l indeparteaza de iubirea lui, pentru al tari in mlastina senzualitatii. El are trebuinta sa vada, sa atinga (pipaie) oarecum cu mana, realitatea iubirii noastre pentru suferinta a spontanei noastre renuntari la toate placerile pe care ea le adora, pentru a simti inca o data fascinatia crucii, pentru a o imbratisa, si ca sa afle in ea calea mantuirii: “Sancta Mater istud agas, Crucifixi fige plagas, cordi meo valide. Fac me plagis vulnerari Cruce hac inebriari, ob amorem Filii!” – Sf. Maica, acest lucru sa-l faci, sa intiparesti in inima mea cu putere ranile Celui-Rastignit. Fa sa fiu ranit de rani, sa fiu imbatat de aceasta Cruce, din iubire fata de Fiul.
Misterul VII – BICIUIREA
Mortificatia externa
Lectia pe care ne-o da Biciuirea – Fluieratul loviturilor de bici distribuite cu o intelepciune satanica pe fiecare parte a trupului lui Isus, nu i-au lasat neatins nici un punct, fiecare fibra isi are rana sa, fiecare dinte membre chinul sau: “a planta pedis usque ad verticem, non est circumligata medicamine, neque fota oleo” (Is.1-6) – din crestet pana in talpi nu-i nimic sanatos! Rani si vanatai si carne vie, nelegate si neunse cu untdelemn.
In timp ce cu sentimentele celei mai vii compatimiri contemplam una cate una plagile inrosite in sange, scaldandu-le cu lacrimile sincerei noastre cainte, sa ascultam cuvantul care ne vine de pe acele prea dulci buze tumefiate de loviturile brutale: “si in virdi ligno haec faciunt, quied facit in arido?” – daca acestea le fac in lemn verde, ce va fi de lemnul uscat?
Lemnul uscat sunt eu, cel care merita toate acele lovituri sunt eu, insa fiindca nu am curajul de a-mi aplica dreapta si mantuitoarea pedeapsa pentru ispasirea greselilor mele, el insusi s-a supus acesteia (pedepsei) nu pentru a ma sustrage pe mine de la aceasta grea incercare, ci pentru a ma incuraja sa o infrunt. El mi-a aratat si mi-a deschis calea si acum ma invata: “veni sequere me…” – vino si urmeaza-ma…nu e atat de inspaimantatoare cum crezi mortificatia mea; ofera-i numai membrele tale pacatoase si-i vei gusta dulceata ascunsa…”et invenientis requiem animabus vestris” – si veti afla odihna pentru sufletele voastre.
Aici, in mod tacit si cu tarie e aprobata dojana necesitatii mortificatiunii corporale, pentru viata crestina si preoteasca. E necesar sa impunem fiecarei dintre membrele mele rana sa, pentru a indeplini datoria conformarii cu El, care este cel dintai nascut dintre multi frati, icoana desavarsita Tatalui, careia trebuie sa ma aseman, daca voiesc sa am parte la mostenirea sa vesnica in slava.
Cum as putea ajunge la aceasta conformitate, daca m-as incapatana in a-mi hrani in mod delicat trupul meu ? As simti prea mult remuscarea de a-l lasa singur in mijlocul durerilor sale; “Christus passus est pro nobis, vobis relinquens exemplum ut sequamini vestigia eius” (1-P.2-21) – Cristos a patimit pentru noi, lasandu-va pilda voua ca sa va luati pe urmele lui.
Imi este necesara motificatiunea corporala drept cuvenita razbunare in membrele mele, pentru placerea sensibila pe care ele au primit-o prin pacat; e o lege de curata dreptate; insa daca aceasta dreptate nu o fac eu in timpul rascumpararii si al iertarii, va trebui sa o faca Domnul, “in die irae suae” – in ziua maniei sale, cand va fi fost apusa orice speranta de clementa “sine sanguinis effusione non fit remissio…quantum glorificavit se et in deliciis fuit, tantum date illi tormentum et luctum” (Apoc.18-7) – fara de varsare de sange nu este iertare…pe cat s-a marit si s-a trait in desfatari, tot pe atat dati-i chin si jale.
Dar pentru ce ar trebui sa-l constrang pe Tatal meu asa de bun sa devina un judecator neinduplecat? Oare nu e mai bine pentru mine si mai aducator de slava pentru Domnul ca eu insumi sa exercit asupra mea drepturile dreptatii sale razbunatoare, pentru a-i lasa lui numai faptele de indurare, in care se complace cel mai mult. Ca eu sa spun asadar impreuna cu psalmistul: “m-am tinut strans de ce era drept si de dreptate, m-am condamnat si pedepsit, nu ma parasi asadar Doamne, in mainile celor care ma calomniaza, pentru ca vor sa ma piarda” (Ps.118)
E necesara motificatiunea externa pentru a stapani instinctele perverse pe care pacatul le-a semanat in carnea mea, instincte asa de puternice ca nici chiar renasterea de la botez nu le poate distruge radical (din radacina), instincte asa de pacatoase ca sunt totdeauna gata sa ia superioritatea deasupra omului nou, daca la orice tentativa de revolta nu sunt doborate fara mila “Christum igitur passo, vox eadem cogitatione armamini; quia qui passus est in carne; desiit a peccatis; ut iam non desideriis hominum, sed voluntati Dei, quod religium est in care vivat temporis” (1-P.4-1) – asadar, fiindca Cristos a patimit cu trupul, inarmati-va si voi cu acelasi gand, caci acela care a patimit cu trupul a terminat-o cu pacatul, pentru ca sa traiasca, cata vreme ii mai ramane de trait in trup, nu dupa patimile omenesti, ci dupa voia lui D-zeu, este asadar adevar de credinta divina ca acela care din iubire fata de D-zeu, patimeste in trupul sau, inceteaza a mai pacatui, adica fuge de pacat, nu mai traieste dupa dorintele naturii corupte, ci in “novitate vitate” – in viata cea noua.
In lumina acestor ganduri inteleg cum poti sa te bucuri in martiriul carnii si cum Isus insusi poate sa-mi promita drept rasplata pacea, multumirea inimii, dupa ce il voi fi urmat pe aspra carare a pedepsirii trupului.
Daca motificatiunea imprima in membrele mele stigmatele lui Isus, ea imi aduce si liniste si bucurie care in mod necesar vin atunci cand ti-ai atins scopul: “praedestinavit nos conformes fieri imagini Filii sui” – ne-a predestinat sa devenim asemeni chipului Fiului sau(Rm.8,29).
Daca motificatiunea satisface setea mea de dreptate si pe insasi aceea a Domnului meu, aceasta inseamna ca exercitiul totdeauna mai riguros al ei, imi va spori incetul cu incetul speranta de a sapa (evita) sau cel putin de a usura sederea mea in acea inchisoare de unde nu se iese fara a fi platit mai inainte pana la ultimul banut.
Suferintele mele sunt deci moneda de nepretuit pentru viata vesnica si cu membrele petceluite de durere, voi putea si eu sa marturisesc impreuna cu Sf. Epis. Ignatiu din Antiochis: “vircula circumfero, spirituales margaritas” – sunt inconjurat de lanturi, margaritare sufletesti.
“Quid igitur times tollere crucem per quam itur ad regnum” (Imit.2,12) “fac me tecum pie flere, Crucifixo condolere donec ego vixero. Fac ut portem Christi mortem, passionis fac consortem et plagas recolere” – Fa sa plang pios impreuna cu tine, sa-l compatimesc pe Cel-Rastignit atat timp cat eu voi trai. Fa sa port moarte lui Cristos, fa-ma partas al patimirii si sa-mi amintesc de ranile lui.
Misterul VIII – INCORONAREA CU SPINI
Mortificatiunea interna
Capul incoronat cu spini, inaintea caruia ne plecam genunchii in adoratie, din orice rana, ca dintr-o gura deschisa, cu iubire ne striga necesitatea de mortifica spiritul nostru, mintea noastra, daca voim sa purtam in noi chipul sau desavarsit.
“Domnul si Mantuitorul nostru, fratilor prea-iubiti, cand ne invata cu cuvintele, cand cu faptele. Insa faptele sale sunt pentru noi tot atatea porunci, pentru atunci cand lucreaza (sau sufera) in tacere ne arata ce trebuie sa facem” (Sf. Grigore Omelia sul Vg. n. 17).
Asadar, ambitia noastra trebuie sa fie a cauta cu o sfanta lacomie orice mijloc, pentru a impune mintii noastre acea mistica coroana de spini, care sa o faca partasa la sfanta mortificatie a lui Isus.
Din fericire ocaziile acestui exercitiu sunt din belsug, fara a fi necesar a recurge la practici extraordinare; poate fi de ajuns indeplinirea datoriilor si exercitiul virtutilor proprii starii noastre.
Prima mortificatiune de impus spiritului uman este spiritul de credinta, prin care ne sfortam sa privim orice lucru in lumina supranaturala, de a privi orice lucru prin insusi ochiul lui D-zeu, pentru ca aceasta este adevarate datorie a credintei si cea mai mare bucurie a ei: “fides est quadam assimilatio ad cognitionem divinam, in quantum per fidem nobis infusam inharemus primae veritati properseipsam, atque ita onnixi divina cognitione omnis ocula Dei intuemur” (Sf. Toma in Boethio de Trinitate, q.III c.I) – credinta are oarecum asemanare cu cunoasterea divina, intrucat prin credinta turnata noua ne alipim de primul adevar pentru el insusi si astfel sprijiniti pe cunoasterea divina, toate le privim cu ochiul lui D-zeu.
Duh de credinta care intrezareste in persoana superiorilor, desi printr-un val des de defecte umane si lipsuri, fata augusta de parinte iubitor a lui D-zeu – duh de credinta care in orice coleg, in orice persoana face sa zaresti un membru al lui Isus Cristos, caruia i se datoreaza acelasi respect pe care-l avem fata de Sf. Eucharistie – duh de credinta care in orice eveniment, in orice imprejurare a vietii face sa descoperi mana, vointa lui D-zeu, care, prin cai misterioase, dar intotdeauna profund intelepte si pline de iubire, toate le oranduieste si pe toate le conduce spre binele celor in mod deosebit iubiti de el.
Aceasta este cea mai generala dinte mortificatiunile intelectului, aceea care duce la radicala distrugere a spiritului uman, insa cat e de greu sa o ajungem si sa o practicam cu anumita stabilitate! Putem cel putin sa recunoastem fata de noi insine ca suntem neincetat in lupta pentru a atinge acest sfant ideal?
O alta mortificatie de ordin intelectual este lupta impotriva distractiilor, care injosesc rugaciunea noastra, mai ales pe cea vocala. E o datorie de decenta alungarea oricarei distractii “plene voluntaria” – pe deplin voita. Si e o datorie de iubire sa reactionezi chiar si impotriva distractiilor involuntare, pentru ca acel al nostru “sacrificium laudis” – jertfa de lauda, sa rezulte placut Domnului, stralucitor ca aurul trecut prin cuptor.
Un alt spin spiritual de implantat in mintea noastra ar fi mortificarea acelei manii de a cladi inchipuiri despre conduita aproapelui nostru, care ne duce sa presupunem oriunde intentii mai putin drepte, sa emitem ipoteze, banuieli si judecati putin binevoitoare la adresa aproapelui nostru.
Nu ar fi mai util si mai meritoriu sa ne cercetam conduita noastra in loc de a o cerceta pe a altuia? “Ad teipsum oculus reflecte, et aliorum facta caveas judicare, in judicando alias homo frustra laborat, saepius arrat et leviter peccat, seipsum vero judicando et discutiendo semper fructuose laborat” (Imit.1-14) – Intoarce-ti ochii asupra ta si sa te feresti a judeca faptele altora. Cand ii judeca pe altii omul lucreaza zadarnic, cel mai adesea greseste si adesea pacatuieste, insa daca se judeca pe sine insusi si se cerceteaza totdeauna lucreaza cu folos.
Oare nu e adevarat ca in timpurile de relasare, una din primele practici de pietate care e sacrificata e tocmai examenul de constiinta particular si general? Daca e un exercitiu asa de neplacut pentru natura noastra corupta, e semn evident ca a-l impune cu regularitate, cu metoda, este o mare si pretioasa mortificatie.
Frumos gard de spini intins in jurul inimii noastre este faptul de a ne ocupa cu studiul necesare pentru corecta indeplinire a slujirii noastre.
Intr-adevar, studiul trebuie sa fie enumerat intre placerile intelectului, pentru ca e scris “homo naturaliter scire desiderat” – omul din natura sa doreste sa stie; in practica, pentru atatea si atatea motive, devine o mortificatiune, si asa de grea, incat orice pretext, orice scuza se ia drept buna, pentru a fugi de el.
Si totusi intre mortificatiunile cele mai necesare daca nu e tinut intre gardurile de spini ale unui solid si metodic studiu al disciplinelor ecclesiastice, intelectul se va risipi pe campurile erorii; daca nu-i impins de imboldul studiului, va cadea in trandavie, care-l face incapabil de orice munca mintala; daca nu e ocupat cu ganduri sfinte si serioase, usor va deveni prada gandurilor zadarnice si rele, daca nu e reinnoit in lumina adevarurilor vesnice, va deveni un instrument inapt si de aceea aruncat; “quia repulisti scientiam ego repellam te ne Sacerdotio fungaris mihi…” (Osca 4-6) – pentru ca ai respins stiinta eu te voi respinge pe tine, ca sa nu mai indeplinesti Preotia pentru mine. Cat de vast camp pentru un serios examen si pentru oarecare hotarare practica.
Sa ne incurajeze gandul la PS Fecioara, care in tot timpul zilelor vietii ei a purtat implantata in inima sabia durerii pricinuite de cuvintele lui Simeon; cine va putea descrie vreodata suferintele, nelinistea Inimii Mariei de fiecare data cand fixa ochii sai iubitori asupra lui Isus, pe care ea il stia prea bine ca este victima pentru pacatele lumii.
Misterul IX – ISUS DUCE CRUCEA
Crucea datoriei zilnice
Isus duce crucea pentru mine – Isus este impovarat de cruce! Este crucea mea; “non enim suam, sed nostram crucem Christus adscendit” (Sf. Ambroziu, Ball.3-327) – caci Cristos nu e urcat pe crucea sa ci pe crucea mea, au fabricat-o pacatele mele, eu asadar trebuie sa o duc, pentru ca e datoria mea sa ispasesc greselile mele; insa aceasta povara este prea grea pentru mine. Daca acea cruce ar trebui sa apese in intregime pe spatele meu, m-ar oprima pana a ma zdrobi de pamant, cu fata in tarana; eu sunt mult prea capabil sa-l ofensez pe Cel Preainalt sa sfasii sarmanul meu suflet, sa pangaresc in mocirla stralucirea frumusetii lui divine; dar cum as putea fi capabil sa repar o asemenea nelegiuire?…eu care nu am nici capacitatea de a-i intelege pe deplin gravitatea?
Insa iata ca in aceasta, care-i cel mai tragic aspect al neputintei mele, Isus, Mantuitorul meu, “slujitorul”, servitorul meu imi iese inainte si se impovareaza cu povara mea, imbratiseaza crucea mea si o duce pe adorabilul sau umar; “vere langores nostros ipse tulit, dolores vere ipse ipse portavit (Is. 53-4)…ecce ego in medio vestrum sum sicut qui ministrat…non venit Filius hominis ministrare et dare animam suam redentionem pro multis” (Mt. 20-28).
Fiul omului n-a venit sa i se slujeasca, ci sa slujeasca si sa dea sufletul sau drept rascumparare pentru cei multi.
Preotul trebuie sa o duca pentru credinciosi: – daca eu as fi un simplu credincios as putea sa opresc aici meditatiunea mea si sa-mi revars sufletul meu in sentimente de compatimire, gingasie, recunostinta fata de adorabilul meu Mantuitor! Dar fiindca sunt Preot, chemat sa impart impreuna bucuriile si responsabilitatile Rascumpararii, El insusi, Invatatorul, isi ia insarcinarea de a ma impinge mult mai departe, iata cuvantul sau: “capite quello che vi ho fatto” – intelegeti ce v-am facut voua? – Deci daca eu, Domnul si Invatatorul vostru, v-am spalat picioarele si voi datori sunteti unul altuia a va spala picioarele…sa duceti unul povara celuilalt…pilda v-am dat eu voua (Io. 13-14).
Chemarea la Preotie e o chemare in slujba lui D-zeu, pentru a veni intr-ajutor necesitatilor propriilor frati; “servus” – este calificarea noastra cea mai adevarata, titlul nobletei noastre instaurate de Cristos. Trebuie sa fiu bine convins ca in Biserica nu se concepe o autoritate, un privilegiu, decat in functie de o slujire de adaus poporului crestin: “beneficium pro officio” – plata slujbei este pentru datorie obligatie – e o lege canonica; daca bucurandu-ma de imensele si minunatele binefaceri ale Preotiei as pretinde sa ma scap (desfac) de ele sau sa micsorez slujirea pe care mi-o impune in folosul fratilor, as fi nedrept, talhar, nu pastor, ci mercenar care urmareste numai lana oilor, ar trebui sa recitesc pentru mine cu frica si cu tremur anumite randuri din Capitolul X al Evangheliei Sf. Ioan.
Hotarele minime ale slujirii noastre sunt declarate in insasi actul de nastere al Preotiei noastre.
1. “Sacerdotem debet preesse” –Preotul trebuie sa prezideze – prima slujire pe care o datoram poporului crestin este aceea de a fi totdeauna inaintea lui, totdeauna modele vii de practicare a acelor adevaruri si a acelor virtuti pe care trebuie sa le insuflam, amintindu-ne ca mijlocul cel mai bun pentru a conduce un popor la practicarea virtutilor este conduita aceluia care are misiunea de a o predica; este regula pe care insusi Isus a incarnat-o in viata sa. “coepit facere et docere” – a inceput sa faca si sa invete (Fap. 1.1)
2. “Sacerdotem oportet praedicare” – Preotul trebuie sa predice – poporul asteapta de la noi painea cuvantului destinat sa hraneasca si sa caleasca credinta sa… “fides ex auditu” – credinta din cele auzite. Sunt convins ca de predicatiunea mea depinde credinta poporului meu? – Frecventa cu care predic, meticulozitatea cu care pregatesc predicile mele, grija constanta de a ajunge la ureche, la minte, la inima credinciosilor mei, sunt intr-adevar asa cum o cere aceasta prea inaltata indatorire?
Daca poporul meu se arata distrat si oarecum scarbit de predicatiune, nu e oare din cauza ca eu nu sunt abil sa manuiesc aceasta spada cu doua taisuri, care patrunde pana in adancul inimilor?
3. “Sacerdotem oportet offerre” – Preotul trebuie sa aduca jertfa – liturghia mea e fara indoiala cel mai bun serviciu pe care eu pot sa-l aduc poporului meu, daca eu as celebra ca un sfant, foarte curand s-ar simti influenta ei si in parohia mea. Elemente ale acestei sfintenii asa de necesare sunt: o constiinta in mod delicat curata…intentia dreapta “neque turpis lucri gratia…” – nu pentru un castig murdar, devotiune profunda, exactitate si demnitate scrupuloasa in executarea sfintelor ceremonii, ora potrivita pentru credinciosi, chiar de-i incomoda pentru mine.
4. “Sacerdotem dotem debet benedicere” – Preotul trebuie sa binecuvanteze – Asa cum la Isus alearga tot felul de bolnavi sufleteste si trupeste cerand vindecarea, la fel la Preot, mai ales la confesional, sunt cei raniti, cei bolnavi la suflet, care se apropie avand trebuinta de ingrijire, si Preotul are-n mainile sale medicamentul miraculos; totul depinde de sarguinta sa in a-l aplica, de atentia sa in a-l doza, intr-un cuvant, totul depinde de stiinta sa, de sfintenia vietii…rabdarea sa in ministerul spovezilor.
In fiecare an in cursul Sf. Exercitii, ascult aceste instiintari…ce folos trag din ele? Am stabilit vreo hotarare practica, vreo reforma de actualizat in mod serios?
Desigur mai putin dura mi-ar fi urcarea zilnica la acest calvar al meu, daca m-as gandi la Maria, prea dulcea Mama, care-mi iese in intampinare la fiecare pas, asa cum am mers in intampinarea lui Isus al Ei, pentru a-mi turna cu o privire a sa, cu exemplul Ei, cu rugaciunea Ei de Mama, acea forta perseverenta pe care in mod natural nu o am.
Misterul X – ISUS MOARE PE CRUCE
Sa stii a ierta
Iertarea din partea lui Isus
De pe buzele lui Isus care moare culeg un singur cuvant: “Tata iarta-i pe ei!”. El predicase intr-o zi o doctrina teribil de potrivnica spiritului omenesc “diligite inmicos vestros, benefacite his qui oderun vos, et orate pro persequentibus et calumiantibus vos” (Lc. 6-28) – iubiti pe dusmanii vostri, faceti bine celor ce va urasc, si rugati-va pentru cei ce va persecuta si va calomniaza.
Acest cuvant inspaimantase sarmana omenire care se retrase descumpanita din fata unui asemenea sacrificiu. Azi insa, cand el o repeta cu exemplul sau si-l consacra cu sangele sau divin, cuvantul cutremurator isi pierde duritatea sa naturala, se insinueaza in inima alor sai si-i duce dupa sine fascinatia sa misterioasa.
Iertarea Mariei
Iata la picioarele crucii e Maria, Mama sa.
Maria rastignita in inima – “in corpore Christus, in mente crucifixa erat Maria” – in trup Cristos, in suflet era rastignita Maria. Durerea pe care i-o impun barbarii, care se obraznicesc impotriva lui Isus al ei, este nemarginita ca si oceanul . “magna velut mare contritio tua” – necuprinsa ca marea e durerea ta.
Insa, asa cum in inima Mariei se reflecta toate chinurile patimirii, la fel aici se repercuteaza toate sentimentele Inimii lui Isus; si in timp ce Isus iarta Dumnezeieste, Maria isi deschide inima ei de mama, drept un singur loc de refugiu de iubire si de mantuire chiar pentru acei care i-o chinuiesc in chip barbar, in acest moment Maria, in mod public, este declarata Mama a noastra, iar noi suntem indicati drept fii ai sai. “Mama, iata fiul tau” – aici are loc epilogul dramei incepute la Nazaret, unde Maria, acceptand a deveni Maica a Rascumparatorului, accepta si durerile si bucuriile de a fi Mama a tuturor celor rascumparati.
Iertarea noastra
Si noi, care suntem fiii si slujitorii unei iubiri asa de infinit plina de compatimire, vom mai striga scandalizati impotriva duritatii poruncii divine: “diligite inimicos?”. E necesar asadar sa ne facem o inima generoasa care sa compatimeasca cu bunavointa dupa exemplul lui Isus si al Mariei. Sa stii a compatimi, iata o arta extrem de delicata pe care trebuie sa o crem ca pe un dar de la aceste doua Inimi strapunse.
Sa stim a compatimi si a ierta – raceala, neintelegerea si uneori ostilitatea, tinta careia suntem din partea confratilor si a superiorilor nostri; e asa de greu sa intelegi un suflet! Trebuie sa ai o inima asa de mare, capabila, incat e o pretentie prea indrazneata sa speri a o gasi adesea sub pasii nostri.
Sa stii a compatimi si a ierta: cuvantul superficial de murmuratiune si chiar cuvantul perfid de banuiala, de calomnie, pe care o limba rautacioasa se distreaza in a-l raspandi pe seama noastra, pentru a nu compromite pacea sufletului si fecunditatea ministerului nostru: “si ambulas ad intra, non multul ponderabis volantia verba. Est non parvaprudeania xilere in temporemalo ed introrsus ad me converti, nec humano judicio disturbari” (Imit. 3-28) – daca traiesti viata interioara nu vei pune mare pret pe cuvintele care zboara. Nu e o mica prudenta a tacea cand lucrurile nu merg bune, si intorcandu-te la mine sa te convertesti si sa nu fii tulburat de judecata omeneasca.
Sa stii a compatimi si a ierta: ura care scanteiaza in ochi si care uneori explodeaza in insulta pe fata, in amenintare salbatica: “beati eritis cum maledixerint vorbis…et dixerint omne malum adversum vos mentientes , propter me” (Mt. 5-11) – fericiti veti fi cand va vor blestema…si vor zice tot raul impotriva voastra, mintind din pricina mea – cat e de necesar a o aminti, mai ales astazi!
Sa stii a compatimi si a ierta pe cei care pentru motive personale sau pentru ca sunt sedusi de ideologii false, se inversuneaza pe fata sau in ascuns, sa impiedice caile pentru orice initiativa a noastra pentru bine.
O, anumite razbunari de pe amvon, cum nu arata pana la evidenta un zel amar, inveninat de amarul propriu. Chiar si cei care ne combat sunt fratii nostri, trebuie sa stim a-i privi in lumina lui Cristos Muribund, sa stim a vedea pe fruntea lor o picatura din prea pretiosul sau sange.
Sa stim a compatimi pe cei care, cu toate ca lucreaza alaturi de noi, pentru acelasi ideal, prezinta un caracter si metode in contrast cu ale noastre, amintind pretioasa maxima: “in necessariis unitas, in dubiis libertas in omnibus charitas…si Deus est inter nos necesse est, ut reliquamus etam quadoquie nostrum sentire, prpter bonum pacis…si bonum est tuum sentire, et hoc ipsum propte. Deum dimittis, et alium sequeris, magis oxinde proficies” (Imit. 1-9) – in cele necesare, unitate, in cele dubii, libertate, in toate caritate…daca D-zeu este intre noi, e necesar, ca uneori sa lasam la o parte chiar parerea noastra pentru binele pacii…daca parerea ta e buna, si chiar pe aceasta o parasesti pentru D-zeu si o urmeze pe a altuia, de aici vei trage mai mult folos.
Sa stii a compatimi si a ierta nedreptatea savarsita in dauna ta si care poate te pune la asa stramtorare incat sa suporti osteneala pentru a gasi necesarul pentru viata, pentru imbracaminte, pentru acel putin necesar demnitatii preotesti: “et ei qui vul tunicam tuam, tollere, dimitte, ei et pallium” (Mt. 5-40) – si celui e vrea sa-ti ia tunica, lasa-i si mantaua. Daca aceasta demna si tacuta renuntarea la bunul nostru drept, nu gaseste in noi Preotii observarea sa practica, atunci in cine o va gasi vreodata? “Habentes alimenta et quibus tegamur, his contenti simus” (1 – Tim. 6-8) – avand alimente si cu ce sa ne acoperim, sa fim multumiti cu acestea, chiar daca altii au mai mult ca noi, chiar de am putea pretinde mai mult…sperantele noastre trebuie sa se indrepte atunci cu mai multa ardoare spre patria cereasca.
Misterul XI – INVIEREA LUI ISUS
Credinta
Fundamentul, temelia, baza credintei – invierea lui Isus este faptul cel mai luminat si garantia cea mai sigura pe care bunatatea Tatalui ne-a daruit-io pentru a confirma adevarul cuvantului sau: “si autem Christus non resurrexit, inanis est praedicatio nostra, inanis est fides…nunc autem Christus resurrexit a mortuis, primitiae dormientium” (1. Cor. 15-14, 20).
Necesitatea si roadele credintei. Isus a facut totdeauna din credinta o conditie indispensabila a negraitelor sale lucrari in suflete si bazate pe cuvantul lui D-zeu. Sf. Maica Biserica afirma: “fides est hunanae salutis initium, fundamentum et radix totius justificationis” (Conci. Din Trident) – credinta este inceputul intuirii oamenilor, baza si radacina (temelia) intregii justificari o definitie dogmatica careia noi trebuie sa-i savuram intreaga dulceata ascetica. Credinta este darul care insumeaza oricare alt dar, virtutea din care incolteste oricare alta virtute.
Credinta este acea care stange intre noi si D-zeu nodul unirii vitale: “Christus habitat per fidem in cordibus vestris” (Efes. 3-17) – Cristos locuieste prin credinta in inimile voastre; prin ea lumina lui D-zeu devine lumina noastra, mintea lui, mintea noastra, viata sa viata noastra.
Credinta este acea care da viata sperantei si-i da o temelie de neclintit: “surrexit Christus spes mea…Christus resurrexit” a mortuis primitiae dormientium…est autem fides sperandarum substantia rerum argumentum non apparentium” (Hebi. 11,1) – este dovada a ceea ce noi nu vedem, a inviat Cristos speranta mea…Cristos a inviat din morti fiind parghia invierii celor morti. Credinta este temelia lucrurilor nadajduite, dovada lucrurilor care nu se vad.
Credinta este acea care descoperind in D-zeu prea inalta Maiestate, plinatatea fiintei, Suverana stapanire asuprea intregului creat, ne inclina cu o miscare spontana si oarecum spontana la cea mai gemina umilinta care se arunca in genunchi in tacuta adoratie; catre umilinta, care inalta spre D-zeu cantecul vesel de lauda, de multumire pentru darurile pe care o mana generoasa le daruieste pamantului; umilinta care fara parere de rau si fara rezerve se lasa abandonata suveranei bune placeri a lui D-zeu, supremul izvor al tuturor drepturilor.
Credinta este aceea care face usoara, posibila, meritorie ascultarea, pentru ca ea, dincolo de valul instrumentului uman, ne face sa intrezarim fata misterioasa a lui D-zeu care porunceste: “non este potestas nisi a Deo quae autem sunt, a Deo orinatae sunt” (Rom. 13-1) – nu este putere decat la D-zeu; cele ce sunt, sunt oranduite de D-zeu.
Credinta este inca si izvorul caritatii crestine, pentru ca numai lumina spirituala, varsata la sfantul botez este acea care in aproapele, chiar si in cel mai antipatic, in cel mai netrebnic, in cel mai rau, in cel mai respingator, in cel mai sarac, imi permite sa intrezaresc insasi membrele lui Cristos: “amen dico vorbis quamdium fecistis uni ex his fratigus meis minimis, mihi fecistis” (Mt. 25-40) – adevar va spun; cat timp a-ti facut aceasta unuia dintre acesti frati ai mei mai mici, mie mi-ati facut.
Credinta este inca mama, si scutul puternic al delicatei si pretioasei curatiri; cat ne fixam pupilele extaziate in frumusetea de neexprimat a fetei Tatalui si a lui Cristos al sau, acum nu mai e posibil sa spunem unei creaturi: “tu esti frumoasa, tu esti buna; nimeni nu este frumos, nimeni nu e bun decat singur D-zeu. Acest cuvant al lui Isus nu mai are trebuinta a fi crezut, il vezi, il simti ca este real. Asa cum culoarea palida, argintie a stelelor devine alba si dispare in triumfatoarea lumina a zilei care se extinde pe ceruri, scade, se risipeste, dispare orice fascinatie a creaturii in prezenta lui D-zeu Creatorul” (Gay: Virtu Christiane,1-369).
Credinta este arma biruintei noastre care nu ne poate scapa (fugi) in toate luptele spirituale de aici, este garantia vesniciei si a veseliei noastre, unirii cu D-zeu: “sancti per fidem vicerunt regna…haec est victoria quae vincit, mundum, fides vestra…haec est vita aeterna; ut cognoscant te verum Deum et Quem misisti Jessum Christum” (Hebr. 11,33) – aceasta este victoria care invinge lumea, credinta noastra, aceasta este viata vesnica…sa te cunoasca pe tine Dumnezeul cel adevarat si pe cel pe care l-ai trimis, pe Isus Cristos.
O, marele dar al credintei! Sa cerem de la D-zeu, prin mijlocirea Mariei, harul de a secatui valoarea acestui talent.
Sa reinnoim cu ardoare si frecventa actele noastre de credinta.
Sigur ca Tatalui nu putem sa-i aducem o bucurie mai mare decat aceasta: sa-i dovedim cu cuvintele si cu faptele sinceritatea credintei noastre: “sine fine impossibile est placere Deo et ad consortim filiorum Dei per venire” (Concilio Trento).
Fara de credinta e cu neputinta de a placea lui D-zeu si sa ajungi sa fii partas cu fii lui D-zeu. La fel e sigur ca prin fiecare act de credinta e consolidata insusi temelia vietii noastre spirituale; radacinile sufletului se infig tot mai adanc in D-zeu si cu mai multa imbelsugare sug alimentul divin al harului, in timp ce in mod contrar: “sine monumento fidei, opera bona non possunt manere” (S. Ambrozio; Ballerini 4-104) – fara de lucrarea credintei lucrarile bune nu pot rezista.
E sigur, in cele din urma, ca asa cum despre Mama-noastra-cereasca se canta: “beata est Maria quae credidisti” – fericita esti Maria, tu care ai crezut, la fel si despre noi se va putea spune ca va fi credinta noastra, izvorul tuturor mangaierilor noastre, aici si al tuturor desfatarilor noastre si al fericirii dincolo.
“Beata est Maria quae credidisti…sanctificatioenes tuas transmitte nobis!” – fericita esti Marie, care ai crezut…sfintenia ta transmite-ne-o noua!
Misterul XII – INALTAREA LUI ISUS
Speranta
Prezentand fiilor sai acest mister al vietii (din viata) lui Isus, Biserica intoneaza: “optatus orbis gaudio, sacratus illuxit Dies quo nostra Christus spes Deus, ovans adivit aethera” – dorita de lume pentru bucuria ei, a stralucit ziua in care speranta noastra, Cristos, care-i D-zeu, triumfator a mers in ceruri. In minunatul sau triumf Isus apare ca “spes nostra” – obiect al tuturor sperantelor noastre, garantie a tuturor suspinelor noastre catre patria cereasca.
Iata-l, abia asezat la dreapta Tatalui, el reinnoieste “taquam potestatem habens” – ca unul care are putere, rugaciunea sa: “Pater, volo ut ubi sum ego, et illi sint mecum” (Io. 17-24) – Tata, vreau ca acolo unde sunt eu si ei sa fie impreuna cu mine. Si Tatal, cu o infinita bucurie raspunde: “postula a me et dabo dibi gentes in haereditatem et in possessionem tuam terminos terrae”(Ps. 2-8) – cere-mi si-ti voi da tie ca mostenire neamurile si ca stapanirea a ta marginile.
Iata obiectul sperantei noastre, fericirea in sanul lui D-zeu, ca fii prea iubiti ai lui, viata vesnica ascunsa cu Cristos in D-zeu. Acolo unde domneste si triumfeaza Isus, vom domni si vom triumfa si noi, membrele sale mistice: “exivi a Patre et veni in mundum, iterum relinque mundum et vado ad Patrem” (Io. 16-28) – de la Tatal am iesit si am venit in lume, din nou las lumea si ma duc la Tatal, este cuvantul care sta bine nu numai pe buzele lui Isus si chiar pe ale noastre, pentru ca nu pentru altceva, ci pentru Paradis ne-a creat Domnul si ne-a pus pe pamant. Colo sus deja a fixat si bine pazit locul nostru de slava, merg sa va pregatesc: “loc vado parare vobis locum” – i-a asteptat numai micul tribut al corespunderii noastre.
De fapt mantuirea noastra e ca si nodul generat (nascut) de nunta lui D-zeu cu sufletul, insa rezultatul e sigur, pentru ca speranta noastra e siguranta “spe enim salvi facti sumus” (Rom 8-24), cu speranta deja am strabatut cerurile si nici o forta nu va putea sa ne smulga de acolo.
Iata motivul, garantia sperantei noastre: “nostras Christus spes Deus” – speranta noastra este Cristos D-zeu. De la El am primit harul, viata, adoptarea de fii lui D-zeu. Deci concluzia se impune in mod necesar: “si filii et haereas, haeredes quidem Dei, cohaeredes autem Christi” (Rom. 8-27) – iar daca suntem fii, suntem si mostenitori ai lui D-zeu, si impreuna mostenitori ai lui Cristos.
De nenumarate ori bunatatea tatalui ne-a repetat promisiunile sale, invitatiile sale la fericirile vesnice prin profeti, insa aceasta este promisiunea suprema, aceasta este promisiunea sublima, daruirea fiului sau Divin, Rascumparatorul sufletelor noastre: “perquem maxima et pretiosa nobis promissa dinavit” (2 P 1-4).
Deoarece “fideli est Deus” – credincios este D-zeu si in el nu se poate banui ca nu-ai va tine cuvantul dat, sa cantam imnul sfintei bucurii celui care ne-a ales si predestinat in fiul sau: “benedictus Deus et Pater Domini Jesu Christi qui secundum misericordiam suam magnam regeneravit non in spem vivam per ressuretionem Jesu Christi ex mortuis” (2 Cor. 1,3,1pentru 1,3).
Speranta noastra trebuie sa fie de neclintit, ca si temelia pe care se bazeaza credinta noastra de granit: “actus stei presuponit fidem et sic actus fidei manifestatur per actum spei” (Somma 2ae-q.17; a-6,ad-2) – actul sperantei presupune credinta, si in felul acesta actul credintei se manifesta prin actul sperantei. Daca e adevarat ca in viata noastra spirituala nu este nici o virtute amenintata cat este aceasta: “pentru o ispita impotriva credintei sunt 10 sau 20 impotriva sperantei, trebuie sa fie reala si incapatanarea, tenacitatea noastra in a o apara cu orice pret, in a o sustine pana la sfarsit”.
Amenintari fata de speranta noastra:
1. O serioasa amenintare fata de speranta noastra ar putea fi o amintire plina de neliniste si amara a greselilor noastre din trecut…Sunt numeroase…sunt grave, mai ales daca le punem in raport cu harurile deosebite de privilegiul cu care ne-au fost date. E adevarat insa si acest lucru: “comendat charitatem suam pro nobis mortuus est, multo magis nunc justificati in sanguine ipsius salvi erimus ab ira per ipsum”(Rom. 5-8). D-zeu insa isi arata dragostea fata de noi prin aceea ca pe cand noi mai eram pacatosi, Cristos a murit pentru noi, deci cu atat mai mult acum, cand suntem indreptati, intru sangele lui vom fi mantuiti printr-insul de manie.
2. O alta amenintare ar putea fi insasi inaltime, sublimitatea indatoririi fixate, misiunii noastre Preotesti: sfintirea noastra personala si mantuirea tuturor sufletelor care ne sunt incredintate. Cu siguranta este destul pentru a face sa tremure vinele si tamplele chiar si ale unui sfant! Insa speranta noastra nu se bazeaza pe puterile noastre, ci pe cele ale lui D-zeu, care este cel atotputernic; Curaj asadar, sa facem tot ce ne sta in putere, si apoi el insusi va suplini toate lipsurile noastre: totul este lucrarea sa, “Deus autem ominis gratiae guivocavit nos in aeterna suam gloriam gloriam in Christo Jesu modicum passos ipse perfiviet confirmabit, consolidabit que, ipsi gloria et imperium in saecula saeculorum Amen” (1 P 5-10) – iar D-zeu a tot harul care va chemat la marirea sa cea vesnica in Isus Cristos, dupa putina suferinta va va desavarsi, va va face statornici va va antrena si va va intari. Lui sa-i fie marie si puterea in vecii vecilor, Amin.
3. Ar putea face sa ne pierdem curajul la formidabilii dusmani, la aparenta sterilitate in slujirea noastra apostolica a luptei care ne prelungeste intotdeauna asupra noastra timp de secole si secole, fara am putea spune, un moment de ragaz, insasi monotonia unei vieti, totdeauna inconjurata de aceleasi datorii, exercitarea acelorasi actiuni.
Inca o data curaj! Ne spune speranta crestina, armele noastre, in ciuda tuturor aparentelor, sunt invincibile, sunt negreselnice.
Arma noasta este atotputernicia lui D-zeu, crucea lui Isus… prea pretiosul sau sange care in fiecare zi curge in mainile noastre, la sf. slujire la altar…speranta noastra este atotputernicia rugatoare a Mariei, pe care o invocam in fiecare zi: “spes noastra salve” – bucura-te nadejdea noastra; atat timp cat mainile noastre vor manui aceste arme, biruinta noastra nu poate fi pusa la indoiala: “nolite ita que amitere confidentiam vestrm quae magna habet remurationem. Patentia vobis necesaria este ut voluntatem Dei facientes reportetis promisionem. Ad huc enim modicum aliquantulum, qui venturus est veniet et non terdabit. Justus meus nous ex fidevivit” (Hb. 10-35-38) – sa nu pierdeti asadar increderea voastra, care are mare rasplatire; caci aveti nevoie de rabdare, pentru ca facand vointa lui D-zeu, sa dobanditi fagaduinta. Dar putin mai este si cel care are sa vina va veni si nu va zabovi, iar cel drept al meu din credinta traieste.
Misterul XIII – COBORAREA DUHUL SFANT
Iubirea de Dumnezeu
E duhul iubirii acela care coboara din cer, vine sa aduca oamenilor iubirea de D-zeu. Acesta-i ceasul in care trebuie sa se inflacareze cada de foc, sa se extinda intr-atat, incat sa inflacareze de sfanta iubire a lui D-zeu si pe credinciosii nostri: “accendat ardor proximos” – ardoarea sa-l cuprinda si pe aproapele.
In timp ce ma rog cu glasul prea eficace al Bisericii: “spiritum nobis domine tuae dilectionis in funde” – toarna-ne Doamne duhul iubirii tale, voi reflecta sub conducerea Sf. Alfonso (Pratica de amare Jesu) ce nota (pecete) caracteristica trebuie sa aiba iubirea mea sacerdotala.
Iubirea plina de teama
Este scris: “perfecta caritas foras mittit timorem” (1. Io. 4-18) – caritatea perfecta scoate la iveala, dar iubirea alunga teama care-l caracterizeaza pe servitor dar face sa subziste, ba chiar mareste si perfectioneaza iubirea filiala, care ne invata sa fugim de orice ocazie, de orice aparenta, de orice posibilitate de a aduce ofensa si chiar si cea mai mica neplacere Tatalui Ceresc.
Iubire forte care rezista in ceasul ariditatii, a ostenelii, a durerii a rasturnarii, a crucii, multi se multumesc de convorbirile placute pe care le urzesc cu D-zeu in timpul rugaciunii, insa e vorba de al lucra sau de a merge pribegind pentru a cauta oita pierduta, cand ni se cere a accepta in pace lipsuri, boli, nenorociri, atunci ne retragem.
Iubire generoasa “amor Dei non est otiosus, magna enim operatur si est” (Sf. Gregorie, Omelia, 30 in VG) – iubirea de D-zeu nu e trandava, caci intr-adevar face lucruri mari, cand o avem, iubirea adevarata are o lege, pana ce nu a dat totul, cred ca nu a dat nimic, de aceea e intotdeauna in miscare, in sfortarea de a da placea intotdeauna mai mult i mai bine D-zeului sau: “amor Jesu nobilis, ad magna operanda impelit, et ad desideranda semper perfectiora excitat amor vult esse sursum et nullis infirmis rebus retineri” (Imit 3-5) – iubirea nobila fata de Isus ne sileste sa facem lucruri mari, si ne imboldeste sa dorim mereu lucruri mai perfecte, iubirea vrea sa fie deasupra si sa nu fie retinuta de lucruri de jos.
Iubirea ascultatoare: “cura disciplinae est dilectio” (Sap. 6-19) – preocupare invataturii este iubirea – iubirea stie ca nu exista alta cale de a placea Tatalui, decat aceea de a se conforma perfect cu sfanta sa vointa; dovada de iubire pe care el ne-o cere este ca intreaga noastra viata sa se scurga pe calea trasata de datoriile propriei stari, de poruncile Superiorilor de regula de disciplina a casei.
Asa a inteles, asa a practicat iubirea Modelul nostru divin: “et sicut mandatum dedit nihi Pater sic facio…ut sciat mundus quia diligo Patrem” (Io. 14-31) – si dupa cum i-a dat porunca Tatal, asa fac, ca lumea sa stie ca-l iubesc pe Tatal. Si acelasi drum pe care ni l-a indicat si noua: “si diligitis me mandata mea servate…qui habet mandata mea et servat ea ille est qui diligit me” (Io. 14-21) – daca ma iubiti pe mine, paziti poruncile mele, cel care are poruncile mele si le pazeste acela este cel ce ma iubeste pe mine.
Iubire inflacarata – iubirea are drept simbol focul si se stie ca flacara e din natura ei devoratoare, se avanta in orice directie, totdeauna in cautarea unei hrane care sa o alimenteze, la fel iubirea tinde irezistibil sa se extinda, vrea sa cucereasca, vrea sa aprinda noi focare de iubire, adevarata iubire totdeauna este plina de zel, slava lui D-zeu este pasiunea sa, interesele Imparatiei lui D-zeu sunt preocuparea sa, e insetat de dreptate, a flamand dupa suflete.
Iubire curata – este adevarat ca iubirea fata de D-zeu aduce cu sine in mod inseparabil cea mai mare bucurie, pentru ca D-zeu este fericirea substantiala, si cel care iubeste ramane in D-zeu ca in paradisul sau, insa iubirea adevarata nu cauta deja propria bucurie, propriul interes: “non quaerit quae sua sunt” – nu cauta cele ce sunt ale sale, inainte de toate si mai presus de toate vrea slava lui D-zeu, il iubeste pentru ca in sine insusi e nesfarsit de bun, frumos, nesfarsit de vrednic de a fi iubit: “nos ergo diligamus Deum quoniam ipse prior dilexit nos” (i Io. 4-19).
Noi asadar sa-l iubim pe D-zeu, pentru ca el mai intai ne-a iubit pe noi.
Iubire care suspina – care umple inima de dorinte sfinte, de prea placute sentimente, pune pe buze cuvintele cele mai arzatoare de gingasie.
Daca e adevarat ca nu trebuie sa ne incredem prea mult in sentimentele noastre, fiind atenti sa dam marturie mai mult cu fapta decat cu cuvintele, totusi trebuie sa ne amintim ca ne poruncit sa-l iubim pe D-zeu cu toate puterile noastre, si intre acestea este si sentimentul, de unde: “teologia sanatoasa nu sovaie catusi de putin asupra acestui punct si spune ca porunca iubirii afective e o porunca reala, care aduce pentru noi o precisa datorie” (Gal. V. 3-34).
Pe de alta parte aceasta iubire afectiva nu e lipsita de prea pretioase rezultate, e izvor de nobile entuziasme, e o flacara aprinsa de pioase devotiuni, pentru unii e o pavaza de castitate, pentru altii un mijloc simplu de perseverenta, pentru toti e o usurare in timpul durerii, o cale mai usoara spre virtute.
Sa fie preocupare noastra asadar de a abunda in afecte pioase, raspandindu-le cate putin de lungul cursului intregii noastre zile, ca sa parfumam cu iubire divina fiecare fapta a noastra.
Cuvintele noastre de iubire ne slujesc la rechemarea sfintelor noastre intentiuni de care trebuie sa fie insa insufletite faptele noastre, care sa fie un imbold pentru fidelitatea si generozitatea noastra, pentru ca lor sa le corespunda faptele, sa ne foloseasca pentru a tie vie si puternica remuscarea mantuitoare, cand am gasi-o prea putin roditoare de fapte sfinte.
Iubire unitiva e esentialul, tinta, sfarsitul tuturor sfortarilor noastre: “charitas facit tendere in Deum, uniendo sciliet afecum hominis deo ita homo non sibi vivat sed deo” (Sf. Tome 2a, 2ae, q,17,a,6) – caritatea te face sa tinzi spre D-zeu, unind adica afectul cu D-zeu, astfel ca omul sa nu mai traiasca pentru sine ci pentru D-zeu.
Iubirea vrea unire, si numai in aceasta isi afla pacea sa desavarsita, si pentru a o putea dobandi nu tine seama de sacrificii, nu se teme de moarte, ci o doreste, ca pe un inger eliberator de lanturile despartirii: “copio disolvi et esse cum Christo!…veni Domine Jesu” (Apo. 22-20).
Intr-o asa mare trebuinta de iubire, cine ar putea sa ne ajute mai bine decat aceea care este chemata: “mater pul crae dilectionis” – Maica frumoasei iubiri. Si de la adevarata chemare fata de Maria, de la totala consolare fata de Dansa, noi trebuie sa ne asteptam la darul caritatii mai mari decat moartea.
Misterul XIV – RIDICAREA MARIEI LA CER
Perseverenta, statornicia
“Pretiosa in conspectu Domini mors sanctorum eius” (Ps. 115. 1) – scumpa este inaintea Domnului moartea sfintilor sai
Cata consideratie n-a trebuit sa aiba inaintea ochilor lui D-zeu moartea reginei Sfintilor? Asa de pretioasa, incat D-zeu a socotit-o vrednica de inviere imediata si de slavita ridicare la cer, ca si fiul ei divin, Maria e in viata si domneste cu sufletul si trupul in corturile vesnice.
In timp ce o contemplam, inaltandu-se la cer in slava, dusa de corurile de ingeri, am voi sa patrundem motivul intim al acestui mister pentru a scoate din el o mantuitoare lectie pentru viata, si iata ca Sfanta Biserica ne ofera cea mai curata satisfactie a acestei sfinte dorinte, incepand cu verset din Cantarea Cantarilor in Sarbatoarea Adormirii, vrea sa ne faca sa intelegem secretul acestei slave, si misterul sfintei iubiri dus la cea mai inalta desavarsire apartine la virtutea (speciala) deosebita a perseverentei.
Perseverenta Madonei
Maica noastra cereasca ne ofera un minunat model al acestei virtuti. In mica ei inima neprihanita, D-zeu a depus pretiosi germeni de virtuti, care intr-adevar nu au fost o comoara ascunsa intr-un camp steril, au incoltit, au crescut, au devenit giganti prin generoasa si constanta corespunzatoare pe care au intalnit-o.
A perseverat pana a ajuns sa fie desavarsita curatirea ei feciorelnica, pentru care a fost incoronata Regina a Ingerilor, Regina a fecioarelor, a perseverat pana a fost perfecta credinta sa, si iat-o aclamata drept Regina a Patriarhilor, a perseverat in iubire, care in sufletul ei a devenit un asemenea incendiu incat a slabit legaturile (lanturile) care lega sufletul cu trupul, purtatoarea lui Isus a perseverat in zelul de a-l face cunoscut oriunde, al face iubit de toti, pentru aceasta este asezata in ceruri, ca Regina a apostolilor, a perseverat in a compatimi durerile fiului, astfel ca a meritat titlul de regina a Martirilor, a perseverat in rugaciune, in suspine arzatoare catre cer de unde o au drept regina marturisitorii intr-un cuvant in orice virtute care poate infrumuseta inima de creatura, a fost perfecta, astfel ca si-a meritat numele de Regina a tuturor Sfintilor.
Perseverenta noasta cu exemplul vietii, martori ai triumfului sau, Maria ne repeta cu sublima elocventa cuvantul lui Isus al ei, cine va fi statornic pana la urma, acela se va mantui(Mt. 10-22). “Qui i perseveraverit usque in finem hic salvus erit”.
E cuvantul aspru caruia trebuie sa ne reculegem ganditori.
In orice lucrare, deci si in cea a sfintirii proprii, sunt de o importanta capitala primii pasi, pentru ca “acela care incepe bine e la jumatatea lucrarii”, insa pentru a cuceri coroana e inca si mai necesara o vointa de fier pentru a nu ceda pana la sfarsit: “aliae virtutes coronam merentur, sd sola peseverantia coronatur” ( Sf. Bonaventura) – celelate virtuti merita coroana dar e incoronata numai singura perseverenta.
Insa nimeni, mai mult decat noi Preotii nu e in stare sa stie, ca aceasta virtute asa de necesara ne scapa oricarei dibacii din partea noastra, oricarui merit. Cum sa nu ne simtim cuprinsi de o teama mistuitoare? Oare ne amintim noi bine de acest formidabil capitol din teologie? Fara de un har special nu e posibil a persevera mult timp in bine sufletul in har, chiar de-i desavarsit nu poate, moraliceste vorbind, pentru tot timpul vietii sa evite pacatul venial afara de un privilegiu special…taria apoi de a persevera pana la capat (moarte) ne este dat numai de un har cu totul special, care poarta numele de “magnum perseverantiae donum” – marele dar de statornicie.
De unde vom scoate acest dar fara de care oricare altul isi pierde valoarea sa? Ne spune Sf. Augustin, al carui glas e cel al tuturor Episcopilor, Conciliilor, glasul bisericii: “hoc ergo Dei Donum supliciter emereri potest” – asadar acest dar al lui D-zeu il poti merita rugandu-te.
Sa ne-o memoram bine, perseverenta sta in rugaciunea plina de umilinta.
Pentru mantuirea si pentru statornicia fiilor sai, Biserica, inainte de toate si mai presus de toate se roaga: “orat Ecclesia ut in creduli credant Deus enim converdit ad fidem orat ut credentes perseverent, Deus enim donat persevererantiam usque in finem” (Sf. Augustin) – se roaga Biserica sa creada necredinciosii, caci D-zeu converteste la credinta, se roaga sa persevereze cei ce cred, caci D-zeu da statornicia pana la sfarsit; “de dono perseverentiae” (7-15) – e o rugaciune staruitoare, care nu inceteaza.
La Missa: “ab aeterna damantione nos eripi, et in electorum tuorum iubeas grege numerali” – sa ne mantuiesti de osanda vesnica si sa poruncesti a fi numarat in ceata alesilor tai. In salutarea ingereasca: “nunc et in hora mortis nostrae!” – acum si-n ceasul mortii noastre.
Iata, afirmat cu cea mai externa energie primatul rugaciunii de care erau asa de scrupulosi observatori parintii nostri in apostolat, care, numai ca sa-l tina neatins au stiut sa renunte si la prea pretioasele opere de caritate, chiar si la cele mai urgente, cum puteau sa fie mesele pentru cei saraci: “non est aecuum nos ministrare mensis…nos vero orationi, et ministerio verbi, instantes erimus”(Fap. 6-2) – nu este bine pentru noi sa slujim la mese…noi insine ne vom ocupa cu rugaciunea si slujirea cuvantului (predicatiunea).
O, daca am intelege valoarea acestui cuvant! Ar fi sigur procesul nostru din virtute in virtute: gemenii de bine pusi din indurare de D-zeu in inimile noastre, ar fi cu siguranta indreptati la desavarsirea lor, la incoronarea din slava vesnica.
Misterul XV – INCORONAREA MARIEI IN CER
Sfanta veselie (bucurie)
Privirea noastra strabate cerurile si contempleaza in extaz slava Mariei, bucuria ingerilor si a sfintilor atunci cand o primesc pe Regina lor, imnul de triumf si de sfanta bucurie erupe din inimile noastre: “o, Virgo consors praeli, succede consors gloriae…hodie Maria virga coelos ascendit, gaudete quia cum Christo regnat in aeternum” – o, Fecioara, partasa la lupta, urmeaza-l partasi de aceeasi slava…azi Fecioara Maria s-a inaltat la cer, bucurati-va pentru ca domneste in veci impreuna cu Cristos.
Maria “causa nostrae laetitiae” – pricina bucuriei noastre; prin acest mister al vietii sale glorioase ne atrage atentia gandirii spre o virtute prea placuta, care trebuie sa patrunda intreaga noastra viata preoteasca, sfanta veselie, bucuria supranaturala, seninatatea vietii, virtute care pentru noi este viatic confortant si pentru aproapele care ne observa, e o puternica atractie catre iubirea lui Isus, este o datorie si un avantaj asadar sa o tinem cu totul vie si activa in inima.
Noi Preotii suntem ministrii (slujitorii) sfintei veselii!
Odata cu venirea lui Isus pe pamant, in sfarsit cerurile s-au deschis si o raza a fericirii care domneste acolo sus s-a raspandit pe intreaga fata a pamantului, risipind intunericul mohorat din aceasta vale de lacrimi, astfel ca ingerul aducator de veste a putut zice pastorilor: “ecce evangelizo vobis gaudium magnum quod erit omni populo, quia natus est hodie Salvator” (Lc. 2-10) – iata va vestesc voua o bucurie mare, care va fi pentru tot poporul, caci azi s-a nascut mantuitorul.
Acesta-i cuvantul pe care noi trebuie sa-l repetam credinciosilor nostri, noi care avem misiunea de a vesti pe Isus, de a-l face cunoscut, ca sa traiasca in inima tuturor. Asa au facut apostolii: “et haec scribimus vobis ut gaudeatis, et gaudium vestrum sit plenum” (1 Io. 1-4). Si aceste vi le scriem voua ca sa va bucurati si bucuria sa fie deplina. Cat de gresit nu ne intelege lumea, care ne scoate creaturi reci, mahnite, vestitori ai unui mesaj de moarte, purtatorii unui neincetat doliu! Dar oare nu este intrucatva tristetea noastra cea care intareste in anumita masura aceasta daunatoare prejudecata?
Noi, Preotii, suntem in posesia tuturor izvoarelor din care tasneste izvorul delicios al sfintei bucurii.
1. Bucuria vine de la lumina, care nu e soarele de dimineata care trezeste si inveseleste natura? Ei bine, soarele credintei nu lasa in inima noastra in inima noastra nici un ungher intunecat, nici un unghi mort, orice problema care se impune plina de neliniste spiritului uman, are din partea credintei cea mai convingatoare solutie, ea este adevarata intelepciune “quae habet laetitiam et gaudium” (Sap. 8-16) care are bucurie si veselie, acceptand-o cu simplitate, noi putem marturisi cu Profetul “in via testimoniorum tuorum delectatus sum sicut in omnibus divities” (Ps. 118) – pe cale marturiilor tale m-am desfatat ca in toate bogatiile.
2. Bucuria vine de la sfanta speranta si pe aceasta noi o avem mare, stralucitoare, astfel ca ne anticipa insasi bucuriile fericirii vesnice: “justificati ergo ex fide, pacem habeamus ad Deum per D.N.J. Christum, perquem habemus accesu perfidem in qua stamus et gloriamur in spe gloriae filiorum Dei” (Rom. 5-2) – indreptatiti fiind asadar prin credinta avem pace cu D-zeu prin D.N. Isus Cristos, care am dobandit apropiere, prin credinta in care stam si ne bucuram in speranta gloriei de fii ai lui D-zeu.
3. Bucuria vine de la iubire, ne este necesar oare sa o demonstram? Si noi avem inima plina, inundata de iubirea substantiala care este D-zeu: “charitas Dei diffusa est in cortibus nostris per spiritum sanctum qui datus est nobis” – dragostea lui D-zeu s-a raspandit in inimile noastre prin Duhul Sfant care ne-a fost dat noua, noi traim, ne miscam intr-o atmosfera fierbinte, inrosita ca fierul (de iubire): “Deus charitas est…in ipso vivimus, movemur et sumus” – D-zeu este dragoste…in D-zeu traim, ne miscam si suntem.
4. Bucuria vine de la teama sfanta, si noi nu ne temem de D-zeu, nu asa cum servitorul se teme de stapan, nu asa cum cel vinovat se teme de judecator, ci asa cum fiul se teme de tatal sau, despre aceasta teama este scris: “timor Dominu gloria et gloriatio et laetitia et coruna exultationis. Timor Domini delectabit cor et dabit laetitia et gaudium in longitudine dierum” (Eccli. 1-11) – tema de D-zeu cinste si preamarire si veselie si coroana bucuriei. Teama de Domnul va desfata inima si va da bucurie si veselie de-a lungul zilelor.
5. Bucuria vine de la privilegiul ingaduit noua de a locui in palatul regelui, de a ne odihni in fiecare zi cu incredere langa corturile sale; ceea ce pentru sfinti era suspinul si rugaciunea lor, pentru noi este fericita realitate: “quam dilecta tabernacula tua, domine virtutum!”Cor meum et caro mea exultant ad Deum vivum. Et iam paser in venit dimum et hiruno nidum fibi, ubi ponat pullos suos, altaria tua Domine exercituum, rex meus et Deus eus. Beati qui habitant in domo tua domine”(Ps. 83) – cat de placute sunt corturile tale D-zeule al puterilor. Inima mea si trupul meu se sfarsesc dupa D-zeul cel viu, chiar si vrabiuta si randunica isi gasesc un cuib unde sa-si puna puii lor, altarele tale D-zeule al armatelor, regele meu si D-zeul meu! Fericiti cei care locuiesc in casa ta Doamne.
Bucurie cu toata crucea a locui in casa Domnului, a fi consacrat imediatei lui slujiri obliga sa renuntati la bucuriile acestui pamant si uneori aceasta este inciziune, infiorator de dureroasa pentru sarmana noastra natura, insa chiar in actul cand se indeplineste, rasare in suflet o capacitate de betie sublima pentru virtute. De cate ori buzele sfintilor, cei mai osarduitori care au renuntat la tot ce e in lume, au realizat expresia unei bucurii de nestapanit, a unei bucurii asa de puternice incat oarecum sa zdrobeasca sarmanul trup si sa-l conduca la pragul mortii! O, Crucea noastra nu esti intr-adevar un jug care oprima “in cruce salus…vita, in cruce infusio superne suavitatis, in cruce robur mentis, in cruce gaudium spiritus” (Imitazione 2-12) – in cruce e mantuirea, viata in cruce revarsarea placerii de sus, in cruce e taria mintii, bucuria sufletului.
Cu toate persecutiile profesiunii de servitor a lui D-zeu e inseparabil legata ura lumii, ura celor rai: l-au tratat rau pe invatatorul, nu-i pot cruta pe ucenici. Insa nu e oare o bucurie a fi uniti cu invatatorul sa imparti cu el una si aceeasi soarta? E asa de mare bucuria dupa inchisoare, dupa lovituri, dupa insulte.
Sf. apostoli “ibant gaudentes” plecau bucurandu-se din fata sfatului “a conspectu concilii, quoniam digni habiti sunt pro Christo, contumeliam pati” (Fap. 5-41) – pentru ca au fost socotiti vrednici sa indure ocara (batjocura) pentru Cristos.
Sufletul doreste mult bucuria, traieste cu dorinta de a o dobandi deplina si vesnica, pentru ca ea este insusi scopul vietii noastre, ne este necesara pentru a trai, a face sa tresara sufletele incredintate noua, sa o scoatem cu amandoua mainile din izvoarele pe care D-zeu le-a randuit pe drumul nostru, cu ea sa stropim fiecare fibra a fiintei noastre, fiecare act al vietii noastre, asa ca sa devina o indemanatica realitate, porunca vietii noastre: “servite Domino in laetitia” – slujiti Domnului intru veselie; “cor Jesu deliciae sanctorum omnium miserere nobis” – inima lui Isus fericirea tuturor sfintilor, miluieste-ne pe noi.
“Maria causa nostrae laetitiae, ora pro hobis” – Maria, pricina bucuriei noastre roaga-te pentru noi.
Partea a III-a
DEVOTIUNILE PREOTESTI
Misterul Isus – Buna Vestire
Sfanta Meditatiune
Scopul devotiunii catre Maria este sa dobandim puternica ei mijlocire, sa imitam pildele i de virtute, “non recedat ab ore, non recedat a corde, et ut impetres eius orationis suffragium, non deseras conversationis exemplum” (S. Bernardo: Omelia 1. Super missue est) – sa nu se indeparteze de gura, sa nu se indeparteze de inima si ca sa dobandesti ajutorul rugaciunii ei, sa nu parasesti pilda vietii ei.
“Talis enim fuit Maria ut eius vita sit omnium disciplina” (Sf. Ambroziu, De Virgin.2-2-15) – caci asa a fost viata Mariei, incat sa fie invatatura in toate. Intr-aceasta sa ne fixam ochii, mintea, inima asupra acestui sublim model de virtute si sa invatam caile vietii. “Mariam cogita, Mariam invoca” – gandeste-te la Maria, pe Maria cheam-o in ajutor.
Maria – model de rugaciune – Ea ni se prezinta in misterul bunei ei vestiri in convorbire cu ingerul: “et ingressus angelus ad eam dixit: ave gratia plena…” – si intrand ingerul la ea a zis: bucura-te cea plina de har! “Quo ingressus ad eram?” – unde a intrat la ea? se intreaba Sf. Bernard, si raspunde: “puto in secretarium pudici cubiculi, ubi illa fortassis, clauso super se ostio, orabat Patrem suum in abscondito” (S.Bernardo 1.c) – cred ca in locul tainic al odaitei retrase unde ea, cu usa incuiata dupa ea, se ruga in ascuns Tatalui sau. Acest cuvant al Sf. Doctor concorda cu sentimentul pictorilor piosi, urmasi ai celei mai autentice traditii crestine, care ne-o arata pe Maria inaintea ingerului care-i aduce vestea, cum e surprinsa in actul rugaciunii cu cartea Sf. Scripturi in maini.
In acest tablou e o lectie si o invitatie pentru noi Preotii; prin atitudinea sa Maria parca ne zice: “O, Preotule, in fiecare zi, in ore linistite, cauta sa ajungi pe culmea Taborului”.
Asculta glasul unei lumi mai inalte, scoate de acolo ganduri nobile, gusta bucuria si pacea intimei uniri cu D-zeu; acolo invata a te ruga cu toata profunzimea de care e capabila inima ta si apoi sa fii sigur ca daca in cursul zilei vine ceasul incercarii, puterea harului care in meditatia de dimineata a coborat asupra ta, te va acoperi ca scutul unui inger pazitor. (Bertram: Sempere piu e sempere meglio…).
Si dupa aceasta invitatie si in fata acestui exemplu, ce trebuinta mai este de alte argumente pentru a te convinge si mai mult de despre necesitatea meditatiunii zilnice asupra cartilor sfinte? Noi suntem fii ai Mariei, exemplul ei e legea noastra, sa mergem dupa ea e slava noastra.
Zilnic asadar odaita mea, un colt linistit al corului ma va vedea cu totul recules in D-zeu, cu totul absorbit in intima convorbire cu Tatal. E cel mai frumos buchet de flori pe care-l pot oferi Mariei; nu voi fi niciodata absent sa o fac!
Va veni oare si la mine Ingerul Domnului? Da, va veni, pentru ca noteaza Sf. Bernard: “solent angeli astare orantibus et delectari in his quos vident levare puras manus in oratione; olocaustum sacrae devotionis gaudent se offere Deo in odorem sauvitatis” (Sf.Bernard 1.c) – obisnuiesc ingerii s-ai asiste pe cei ce se roaga si sa se desfateze cu cei pe care-i vad ridicand maini curate in rugaciune; se bucura sa-i ofere lui D-zeu arderea de tot a sfintei devotiuni intru miros de buna mireasma.
A se reculege in intimitate ci Tatal insemneaza din insasi natura lucrurilor sa intri in societatea ingerilor care formeaza curtea sa cereasca, insemneaza sa respiri un aer de PARADIS, sa mananci painea ingerilor, sa te inflacarezi de iubire fata de viata ingereasca.
Nu e oare adevarat ca o buna meditatiune e o cutremurare mantuitoare, care ne despotmoleste de afectul fata de lucrurile pamantesti si ne face sa suspinam de dorinta si iubire fata de cer?
Concluzia oricarei meditatii oare nu este aceasta: “quam sordet tellus dum coelum aspicio…vanitas vanitatum et omnia vanitas praeter amare Deum et illi soli servire?” – cat e de murdar pamantul, cand privim cerul…desertaciunea desertaciunilor si toate-s desertaciune, afara de a-l iubi pe D-zeu si a-i sluji numai lui singur?
Ce imi va zice ingerul despre meditatie?
El ma asteapta pentru a-mi repeta acelasi cuvant pe care i l-a zis Mariei: “Dominus tecum!” – O ce fericita veste! O cuvant prea dulce pe care inima mea nu se va satura niciodata sa-l asculte…”Dominus tecum!” – cu tine este Tatal care te-a creat, Fiul care te-a rascumparat, Duhul Sfant care te-a sanctificat.
Tu esti templul viu al divinitatii, tu porti oriunde impreuna cu tine paradisul tau: “portate et glorificate Deum in corpore vostro” – purtati-l si preamariti-l pe D-zeu in trupul vostru.
“Dominus tecum quassi bellator fortis qui docet manus tuas ad proelium et digitos tuos ad bellum” – Domnul e cu tine ca un razboinic puternic, care iti invata mainile la lupta si degetele tale razboi. Repeta atunci plin de bucurie cu psalmistul “Dominus illuminatio mea et salus mea quem timebo, Dominus protector vitae meae a quo trepidabo?” – Domnul este lumina si mantuirea mea, de cine ma voi teme, Domnul este protectorul vietii mele, in fata cui voi tremura?…Nici o teama, nici o dezamagire nu va putea niciodata sa paralizeze apostolatul meu!
Dominus tecum…este cu tine “Pater misericordiarum, deus totius consolattionis” – cu tine este Tatal indurarilor si D-zeul oricarei mangaieri. Nu, nici chiar in caderile tale dureroase, cu toata sfortarea continua si eroica de a te ridica, nu trebuie sa te intristeze; daca dupa ce ai inceput opera de sfintire inainte de a o indeplini, dalta iti scapa deseori din mana, nu dispera.
“Dominus tecum…ipse cognovit figmentum nostrum et recordatus est quoniam pulvis sumus” – caci el stie din ce am fost plasmuiti si isi aminteste ca suntem tarana. Reinnoieste in fiecare zi angajamentul de iubire si de lupta, vei vedea in fiecare zi deasupra ta fata surazatoare a lui D-zeu si a sfantului sau inger.
Dominus tecum…oare nu este acesta cuvantul de care are o foame nepotolita inima mea? D-zeul meu, voi veni in fiecare zi pentru a-l auzi rasunandu-mi la ureche ca un balsam si ca un indemn: Marie, Maica mea, dobandeste-mi harul unei fidelitati de fier fata de meditatiunea mea zilnica.
Misterul II – VIZITA LA ELISABETA
Sf. Breviar
E misterul in care de pe buzele Mariei se canta imnul care va ramane de-a lungul veacurilor pe buzele crestine drept cea mai inalta, calda si puternica expresie a bucuriei, a stupoarei, a recunostintei care izbucneste din sufletul favorizat de darurile lui D-zeu.
Aici prezinta ochilor nostri dovada cea mai sigura si miscatoare a iubirii Mariei fata de rugaciunea liturgica, fata de rugaciunea prin excelenta a poporului ales, recitarea psaltirei lui David.
Dintre cele 9 versete din care e compus cantecul Magnificat-davidice, nu exista nici unul care sa nu aiba o reminiscenta, un contact cu Psalmii lui David, unele apoi in scurta lor insiruire au de-a dreptul 3,4 aluzii la marea rugaciune.
Aceasta insemneaza ca Maria trebuie sa-si gaseasca in fiecare zi hrana deosebita pentru prea curatul ei suflet in acea sfanta carte, ca ea forma toata bucuria ei, izvorul prea imbelsugat la care se adapa sufletul ei, asa de arzator de dorinte ceresti, ca rugaciunea divina a psalmilor era asa de adanc inradacinata in inima ei incat Ea de acum nu stia sa-si exprime propriile sentimente catre D-zeul sau decat cu aceleasi cuvinte, cu aceleasi accente, cu aceeasi inspiratie invatata, sau mai bine zis absorbita din Sfanta carte.
Gustul si atitudinea Mariei, mai mult decat o indicatie, sunt pentru noi o porunca – noi, cei alesi de D-zeu pentru o slujire asa de sublima ca putem merge in paralel cu insasi aceea a Mariei; din mainile Bisericii am primit dreptul viatic, sustinere, hrana Sf. Biserica, a carei substanta e data tocmai de Psaltirea Davidica. Cu ce ochi, cu ce inima trebuie deci sa privim acest sfant volum? Cu ce afect sa-l recitam?
Pare fara rost sa spunem: noi trebuie sa-l privim cu ochii si inima Mariei, trebuie sa-l recitam cu buzele inflacarate chiar de insasi iubirea ei fata de D-zeu: “in unione illius divinae intentionis qua ipsa Maria in terris laudes deos persolvit” – in unire cu acea intentie divina cu care insasi Maria a adus lui D-zeu laude pe pamant.
Esenta devotiunii catre Maria nu este oare imitarea sa, participarea la sentimentele ei? Asadar Mama noastra este cea care cu elocventa cantecului sau vine azi sa ne zica: cautati sa iubiti Sf. Breviar, sa fie bucuria voastra a-l recita, sa fie rugaciunea voastra preferata.
Sa iubiti Sf. Breviar
Intr-adevar el merita toata iubirea noastra:
1. El e rugaciunea lui Cristos; e insusi Cristos care se roaga.
2. E rugaciunea Bisericii, a intregului sau corp mistic.
3. E rugaciunea care reasuma in sine geamatul, accentul de lauda al intregului creat, pentru a-l oferi creatorului intru miros de buna mireasma: “psalmus benedicto popului est, Dei laus, plebis laudatio, plausus omnium, sermo universorum, vox Ecclesiae!” (Sf. Ambroziu) – psalmul este binecuvantarea poporului, lauda lui D-zeu, marturia poporului, aplaudari din partea tuturor, graiul universal, glasul Bisericii…de azi il voi iubi inca si mai mult, stiindu-l recomandat si iubit de catre Maica mea cereasca.
Gustati dulceata Sf. Breviar
Stoarceti-i prea placutul rod de fecunditate supranaturala:
1. Pentru ranile sufletului vostru e balsam mantuitor: “medicina quaedam salutis umanae” (Sf. Ambroziu)
2. Pentru mizeria voastra e un ajutor puternic, pentru ca imbraca cu cuvinte divine geamatul rugaciunii voastre si o face placuta, acceptabila Tatalui: “et dicimus cum Jesu, et dicit nobiscum; dicimus in illo et dicit in nobis psalmi huius orationem” (Sf. Ambroziu) – si spunem cu Isus, si spune impreuna cu noi, spunem impreuna cu el si spune in noi rugaciunea acestui psalm
3. El e scoala prea inteleapta pentru dorinta voastra de iubire, prin care insasi sentimentele lui Isus al meu trec in inimile noastre: “certat in psalmis doctrina cum gaudio simul, cantatur ad delectionem et discitur ad eruditionem” (Sf. Ambroziu) – in psalmi doctrina si veselia se iau la intrecere; in acelasi timp canti pentru desfatare si inveti pentru eruditie.
Sa fie rugaciunea voastra preferata
Refugiul vostru in ceasurile triste si amare, al va face minunea de a converti in bucurie tristetea voastra: “psalterium meum, gaudium meum” – psaltirea mea, bucuria mea.
Cantati in acest binecuvantat volum expresia cea mai inalta si mai sincera a sentimentelor voastre de iubire, alergati la Breviar in orice imprejurare a vietii voastre spirituale; sa fie cartea pentru toate rugaciunile voastre.
Astfel a vorbit la inima mea prea buna mea Mama si glasul ei discret trezeste in inima mea un murmur de remuscari aducatoare de mantuire; de cate ori nu am gandit la Breviar numai ca la “onus diei” – povara zilei – l-am chinuit in asa fel incat l-am redus la un murmur mecanic.
De azi inainte, cand voi incepe recitarea lui, imi voi inchipui ca-l primesc din mainile Mariei…ca ma intovarasesc cu Dansa in recitarea psalmilor…”integre, attente, digne, devote” – cu atentie, demn, cu devotiune, astfel va fi pe buzele mele cu adevarat acel “sacrificium laudis” – jertfa de lauda – “laus perennis” – la una vesnica.
Misterul III – NASTEREA LUI ISUS
Sf. Liturghie
Pestera din Betleem este primul templu consacrat maternitatii divine a Mariei; leaganul este misticul altar pe care cu veselie se desfasoara misterul divin “mater doloris nescia, gavisa partum viderat” – mama care n-a stiut durerea, l-a privit cu bucurie pe cel nascut (Lit. 15 Sept.); aici pentru prima data Fecioara cu totul sfanta a fost salutata de ingerii in admiratie: “sancta Maria – Mater Dei”.
Aici putem sa spunem in anumit mod se celebreaza Sf. Liturghie, in care carnea si sangele Fecioarei sunt inaltate la demnitatea de carne si sange ale fiului lui D-zeu; Duhul-Sfant este, ca sa zicem asa, preotul cu care Maria intra in cea mai intima colaborare.
Cine va putea spune vreodata umilinta profunda, puritatea angelica cu care in tot timpul anilor scumpei sale vieti Maria a inaintat pregatindu-se pentru sublimul mister; “etsi placuit ex virginitate, tamen ex humilitate concepit…felix Maria cui nec humilitas defuit nec virginitas; et quidem singularis virginitas, quam non temeravit sed honoravit fecunditas; et nihilominus specialis humilitas, quam non abstulit sed extulit fecunda virginitas” (Sf. Bern. Super Missus est) – desi a placut datorita fecioriei, totusi a zamislit datorita umilintei; fericita este Maria, careia nu i-a lipsit nici umilinta si fecioria, si intr-adevar o feciorie cu totul aparte, pe care nu a patat-o, ci a onorat-o rodnicia; si cu toate acestea o umilinta cu totul deosebita, pe care n-a indepartat-o, ci a inaltat-o fecioria.
In acest mister PS Fecioara Maria ni se prezinta ca o sublima maestra in cel mai inalt dintre slujiri: celebrarea Sf. Liturghii.
Si eu, ca Preot, am un templu, urc zilnic la un altar, si eu, in mijlocul admiratiei ingerilor adoratori cu puterea Duhului Sfant, care mi-a fost comunicata prin impunerea mainilor episcopului, din putina paine si cateva picaturi de vin fac trupul si sangele Fiului lui D-zeu; traditia crestina, plina de veneratie, ma saluta; “pater Christi”. O, cat nu trebuie in acest caz sa imit dispozitiile Mariei, fiind acesta singurul mod de a ma face mai putin nedemn de celebrarea marelui Sacrament.
Imi este necesara o aspra si delicata curatie a trupului si a sufletului: “quia dominicum corpus in virginalis uteri templo coaluit, nunc etiam a ministris suis continentis pudiciae mundiam quaerit. Plane sicut concipienti deificae virgini…virtus Spiritus Sancti onumbravit, ita nunc in altari positum sacramentum eadem Sancti Spiritus virtus est quae vivicat; et necesse est, ut hoc pudica manus et impolluta contingat” (Sf. Petru Damian) – fiindca trupul Domnului s-a format in templul sanului feciorelnic, si acum cere de la ministrii sai o curatie a unei pudori pline de stapanire, singuri, asa cum Fecioara purtatoare de D-zeu care a zamislit, a adumbrit-o puterea Duhului Sfant, la fel este aceeasi putere a duhului Sfant care sacramentului pus pe altar ii da viata, si este necesar ca pe acesta sa-l atinga o mana sfioasa si nepatata.
“Maria, Mater totius puritatis vitam praesta puram; prepara tu stessa ogni giorno, il mio cuore, le mie labbra e le mie mani, perche si accinga al santo mistero con quella mondezza che mi e richiesta dall Autore di ogni purita” – Marie, Maica a toata curatia, da-mi o viata curata, pregateste tu in fiecare zi inima mea, buzele mele si mainile, pentru ca sa se atinga de acest sfant mister cu acea curatie care-mi este ceruta din nou de Autorul oricarei puritati.
Ca si Maria, eu preotul, inaltat la culmea oricarei demnitati: “in monte excelso” – pe muntele inalt – am trebuinta de o adanca smerenie, fara de care sublimitatea slujirii mele si inaltimea la care e asezat altarul meu ar putea sa dea ameteala capului meu si ea sa produca dezastruoase caderi. D-zeu nu iubeste decat pe cei smeriti, numai pe acestia ii alege drept instrumente ale minunatiilor sale: “humilitate concepit” – a zamislit prin umilinta.
Din fericire materia prima pentru umilinta nu ne lipseste niciodata, numai sa ne gandim la rezultatele examenului zilnic de constiinta…cat de sincer nu-mi tasneste din inima acel “confiteor” – marturisesc de cainta si de umilinta; “si virginitatem Mariae non potes imitari, stude humilitatem imitari et sufficit tibi” (Sf. Bernard, 1.c) – daca nu poti imita fecioria Mariei, straduieste-te sa imiti umilinta si-ti este de ajuns.
Maria, in misterul maternitati sale, a aflat cea mai mare crestere a sfinteniei sale; culmea demnitatii sale coincide cu culmea virtutii sale, fecioria ei a fost inaltata pana la miracol, umilinta sa nu a fost decat sporita de minunata sa fecunditate: “singularis virginitas quam non temeraverit sed honoravit fecunditas, specialis humilitas quam non temeravit sed honoravit fecunditas, specialis humilitas am non abatulit sed extulit fecunda virginitas” – virginitatea unica pe care nu a patat-o, ci a onorat-o fecunditatea, umilinta cu totul deosebita pe care nu a distrus-o ci a inaltat-o fecioria fecunda.
O, daca dupa exemplul Mamei mele eu as intelege ca orice celebrare a misterelor divine trebuie sa dea nastere in viata mea la o sporire a virtutilor crestine, daca intr-adevar din celebrare in celebrare eu as desavarsi in sfintenia sacerdotala.
Si totusi aceasta este propria mea datorie, aceasta-i datoria mea precisa, aceasta este tot ceea ce D-zeu si Biserica sa asteapta de la mine: “non sufficit praerogativa dignitatis, nisi dignitati adiungatur cumulus sanctitatis” – nu e de ajuns prerogativa demnitatii daca demnitatii nu i se adauga culmea sfinteniei.
Misterul IV – PURIFICATIUNEA P.S. FECIOARE MARIA
Vizita la P.S. Sacrament
Sa contemplam: “ecce sistitur Creatori terrae fructus sublimis; ecce placabilis et Deo placens hostia virgineis manibus offertur in temple, portatur a parentibus, a senibus expectatur” (Sf. Bernard) – iata este prezentat Creatorului pamantului un rod sublim; iata in templu este oferita cu maini feciorelnice o jertfa impaciuitoare si placuta lui D-zeu; e dusa de catre parinti, e asteptata de batrani.
Sa observam: Maria nu cadea nici sub litera, nici sub spiritul legii purificatoare; de fapt aceasta suna astfel: “mulir si suscepto semine pepererit…immunda erit…patet quod lex istu matrem Domini non includit, quae non suscepto semine peperit” (Sf. Bernard) – femeia, daca dupa ce a primit samanta a nascut…va fi necurata…e clar ca aceasta lege n-o include pe Maica Domnului, care a nascut fara sa primeasca samanta.
Nici Isus nu era tinut sa se prezinte la templu pentru consacrarea la cultul lui D-zeu, intrucat aceasta lege era deja indeplinita in mod eminent si irevocabil in insasi clipa in care cuvantul lui D-zeu lua omenirea noastra: “ingrediens mundum dicit: ecce venoi ut faciam Deo tuam voluntatem” (Hb. 107) – intrand in lume zice: Iata, vin D-zeule, ca sa fac vointa ta!
Pentru ce atunci au urcat la templu: Pentru dubla ceremonie?
Sentimentul pios ne sugereaza un intreit raspuns:
Au urcat:
1. Pentru ca casa Domnului exercita asupra inimii lor o fascinatie de nespus si a sta acolo putina vreme era pentru ei o bucurie fara egal: “quam dilecta tabernacula tua Domine virtutem” – cat de placute sunt locurile tale, D-zeule al puterilor…de aici dorinta de a folosi orice ocazie potrivita pentru a reveni in casa Domnului.
2. Pentru ca Maria, perfecta in puritatea ei, si Isus, desavarsit in daruirea fata de Tatal, nu puteau sa le lase sa scape o ocazie asa de favorabila, sa arate la exterior, sa proclame in mod public iubirea care ardea cu flacari in inima lor, iubirea fata de puritate, fata de sfanta vointa a Tatalui.
3. Pentru edificarea poporului, care necunoscand marele mister, ar fi scos motiv de scandal din lipsa lor de a interveni la traditionala ceremonie; de fapt era cineva care, in mod tainic condus de Duhul Sfant, ii astepta cu neliniste, pentru ca din intalnirea cu ei avea sa-si ia avant pentru a-l iubi si preamari mai mult pe Domnul.
Si in acest mister este adumbrita o scumpa lectie pentru viata mea pretioasa. De fapt exista intre practicile mele de pietate una care pare anume studiata pentru a-mi da posibilitatea de a deveni partas de aceste prea nobile sentimente ale inimii lui Isus si ale Mariei: vizita le PS Sacrament.
E o practica care trebuie sa ne stea nespus la inima, tocmai pentru ca nefiind o practica oficiala, impusa de riguroasa datorie a ministerului, ea ne ofera dreptul de a manifesta spontaneitatea si sinceritatea iubirii noastre fata de Domnul.
Sa ne placa a-l vizita in fiecare zi pe divinul nostru Prizonier, pentru ca numai aproape de el vom putea gasi umbra, racoarea, odihna dupa care aspira inima noastra: “sub umbra illius quem desideraveram sedi” (Cint. 2,3) – am vazut la umbra aceluia pe care-l dorisem; tocmai pentru ca Isus trebuie sa fie in centrul tuturor dorintelor inimii noastre, trebuie cu preocupare sa tragem folos din orice ocazie pentru a zbura la el in mod real, prezent in tabernacolele noastre, casa lui e casa noastra, paznicii tabernacolelor sale suntem noi…”quam dillicta tabernacula tua” – fericirea noastra, cat de placute sunt corturile tale.
Noi, cei consacrati marilor mistere ar trebui sa fim desavarsiti in virtutile sacerdotale; insa din pacate observam ca totdeauna suntem destul de inferiori fata de idealul nostru; in fiecare dimineata ne punem cu o generoasa graba la munca pentru desavarsire; insa cat de degraba ne scapa obosita dalta.
Iata necesitatea unor frecvente intalniri reanimatoare cu El care-i “fons vitae et sanctitatis” – iata necesitatea de ase purifica in contact cu pretiosul sau sange, de a relua forta in apropiere de painea celor tari.
Este in sfarsit si un motiv de apostolat care trebuie sa ne reconduca dese ori la picioarele tabernacolului. Poporul vede, si de la iubirea Preotului fata de PS Sacrament formeaza cea mai sigura judecata despre sinceritatea credintei sale si despre iubirea sa fata de D-zeu.
Poporul urmeaza exemplul propriului pastor, poporul va fi antrenat la iubirea fata de aceasta paine vie, se va intoarce cu placere la propria Biserica, va ajunge sa guste cu placere suavitatea acestei mane ceresti, cu imens profit pentru viata sa spirituala.
O, Isuse, o Marie, da-ne gustul pentru intimitatea cu D-zeu la picioarele tabernacolelor sale sfinte.
Misterul V – PIERDEREA LUI ISUS
Pioasele daculatorii
S-o contemplam pe Maria pe drumul de intoarcere spre Ierusalim in cautarea lui Isus : “regressi unt in Ierusalem requirentes eum” – s-au intors la Ierusalim, cautandu-l pe el.
Sa mergem impreuna cu Dansa, sa intuim suspinele inimii ei, sa socotim pretioasele lacrimi care curg din ochii ei; sa ascultam invocatiunile tainice care ies de pe buzele sale indurerate.
Ea pierduse numai prezenta materiala a iubitului ei, insa in mod spiritual il purta in inima ei neprihanita si varsand lacrimi discuta cu El: “fili quid fecisti nobis sic…quid fecit tibi, aut in quo contristavi te?…responde mihi!” – fiule, de ce ne-ai facut noua asa?…ce ti-am facut sau cu ce te-am suparat?…raspunde-mi!
Poate ca adresandu-se Tatalui ceresc ii repeta cuvantul rostit in fata ingerului care-i aducea vestea: “ecce ancila Domini” – iata roaba Domnului; Doamne, sunt o slujnica incapabila, o slujitoare incapabila, o servitoare nefolositoare, dar te rog, pentru indurarea ta “redde mihi laetitiam salutaris tui” – da-mi iarasi bucuria mantuirii tale; nu voi avea pace pana ce nu-l voi fi regasit: “circuibo civitates, per vicos et plateas queram quem diligit anima mea” – voi cutreiera cetatea…prin strazi si piete il voi cauta pe cel ce-l iubeste sufletul meu.
Iat-o ajunsa in sfanta cetate, umbland si aici si peste tot pentru a da de urmele lui Isus al ei: “requirebant eum inter cognatos et notos…num quem diligit anima mea vidistis?” – il cautau pe el pe la rude si cunoscuti…nu cumva l-ati vazut pe cel pe care-l iubeste sufletul meu?
Dupa ce l-au gasit, reiau drumul de intoarcere, ajung la Nazaret, timp de alti indelungi si prea dulci ani de intrerupta intimitate. Cu ce diesmierdari curate si pline de iubire Maria nu se va fi compensat pentru necazul, amaraciunea acelor zile de pierdere si indepartare? Sa dam putin curs liber sentimentului nostru pios, pentru ca invatatura care ne vine din acest mister sa coboare mai viu si mai profund in inimile noastre.
Viata noastra preoteasca nu poate sa se scurga toata la altar, ca sa zicem asa, suntem in contact fizic cu Isus, il tinem in mainile noastre; alte sute de datorii, alte sute de obligatii ne cer atentia noastra, indepartandu-ne astfel de la gandul actual al iubitului nostru.
Insa aceasta fortata, necesara indepartare, trebuie sa ne apara grea, trebuie sa suspinam pentru a pune capat indata oricarei lucrari, pentru a ne intoarce la intimitatea cu D-zeu si intre timp sa anticipam aceasta noua bucurie prin acele contacte scurte si arzatoare care nu au loc intre D-zeu si suflet prin mijlocul sfintelor jaculatorii. Oare nu este aceasta frumoasa practica de care ne da un stralucit exemplu prezentul mister din viata Mamei noastre ceresti?
Sa invatam asadar a umple orice ungher al zilei noastre cu aceste scurte si arzatoare rugaciuni, in asa fel ca ziua sa fie inveselita si imbogatita de neintreruptul contact cu D-zeu.
E jaculatorie un singur suspin, o privire interioara spre D-zeu; trebuie sa-i sustina bucuria si necesitatea, pentru ca inima noastra trebuie sa fie acolo unde-i comoara noastra.
E jaculatorie un geamat al sufletului care cere iertare de la D-zeul sau si o noua purificare a constiintei; cum ar putea sa se stinga acest geamat, atunci cand suntem pacatosi inveterati?
E jaculatorie o cerere de ajutor, cum e strigatul copilului catre mama sa, abia se prezinta de departe primejdia; ea insa trebuie sa ne devina destul de usoara, pentru faptul ca viata noastra se desfasoara toata pe un camp minat de tentatii.
E jaculatorie o expresie de recunostinta pentru darul oferit de o mana iubitoare, insa in acest caz, ne zice Sf. Ambroziu “sicut non potest esse momentum quo homo non utatur vel fruatur Dei bonitate et misericordia, ita nullum debet esse momentum quo praesentum eum non habeat in memoria” pentru a spune: “Deo gratias super ineffabili dono eius” – asa cum nu poate fi un moment in care omul sa nu se foloseasca sau sa nu se bucure de bunatatea si indurarea lui D-zeu, la fel nu trebuie sa fie un moment in care omul sa nu-l aiba pe el prezent in memorie, pentru a-i zice: “Multumesc lui D-zeu pentru negraitul sau har”.
O, de am sti sa profitam de aceste continui rechemari, de aceste dulci necesitati de a reveni la contactul inima la inima cu D-zeul nostru, chiar si-n fierbinteala celor mai absorbante ocupatiuni!
Viata noastra va dobandi o noua savoare de paradis pentru ca e o reintoarcere la acela care face totdeauna vesele zilele tineretii noastre, viata noastra nu se va pune in primejdie de a se pierde pe carari necunoscute si primejdioase, pentru ca orice privire spre D-zeu e in mod necesar o rectificare a intentiilor noastre; vom avea prea dulcea impresie ca desmierdam adorabila fata a Mantuitorului, ca sarutam prea sfintele sale picioare, pentru ca “tangit Christum qui credit in Christo” – il atinge pe Cristos cel care crede in Cristos, si orice jaculatorie nu e decat expresie de credinta si iubire, viata noastra va fi o continua marturisire de iubire si de lauda care ne permite sa adunam capital imens pentru viata vesnica.
Binecuvantate suspinele si gemetele Mamei noastre Maria care ne ofera un asa pretios exemplu de imitat.
Misterul VI – AGONIA LUI CRISTOS IN GRADINA MASLINILOR
Ora Sfanta
“Egressus est Iesus cum discipulis suis trans torrentem Cedron, ubi erat hortusin quem introivit ipse et discipuli eius” (Io. 18,1) – a iesit Isus cu ucenicii sai dincolo de paraul Cedron, unde era o gradina in care a intrat el si ucenicii lui; iata ca a inceput ora pe care devotiunea crestina a definit-o sfanta. Este ora iubirii infinite a lui Isus; bataile inimii sale pentru preamarirea Tatalui si mantuirea oamenilor au atins o atare violenta incat l-au redus intr-o stare de adevarata agonie “factus in agonia”.
E ceasul cutremuratoarei dreptati a lui D-zeu, care pentru multimea nelegiuirilor savarsite de-a lungul veacurilor, cere o cuvenita reparare.
Apelul Fiului la indurarea Tatalui ramane fara ascultare “transeat a me calix iste” – treaca de la mine paharul acesta, paharul nu va trece pana nu-l va fi sorbit pana la ultima picatura.
E ceasul celei mai negre nerecunostinte, care va fi murdarit vreodata aceasta vale a pacatului. In timp ce Isus se pregateste pentru a apara pe langa Tatal (in fata Tatalui) cauza umanitatii, oamenii ii pregatesc tradarea, insulte, parasirea “Iudas ergo, cum accepisset cohortem, et a pontificibus et phariseis ministros, venit illuc cum lanternis et facibus et armis” (Io. 18,3).
Iuda, deci, dupa ce a primit oaste si slugi de la arhirei-farizei, a venit acolo ce felinare si torte si arme.
Asculta acum cu devotiune cuvantul lui Isus catre Sf. Maria Alacoque pentru a ma ruga in rugaciunea plina de umilinta, pentru care in mijlocul atator necazuri am prezentat-o vesnicului meu parinte, te vei scula intre orele 11 si miezul noptii, si vei ramane un cea ca sa te rogi cu fata plecata la pamant, fie pentru a imblanzi mania divina, cerand iertarea pacatelor, fie pentru a alina amaraciunea care mi-a pricinuit-o parasirea din partea apostolilor, pe care a trebuit sa-i dojenesc pentru slabiciunea de a nu fi stiut sa vegheze un ceas impreuna cu mine.
Oare nu e aceasta o invitatie si pentru tine care esti Preot al lui D-zeu?
Cate suflete pioase, chiar si dintre laici, au primit-o si i-au dat cu fervoare si jertfa la practicarea orei sfinte, in fiecare noapte de joi spre vineri din luna. Si tu, Preotule, care ai prea sfanta datorie de a astepta in inima credinciosilor o flacara tot mai vie si mai generoasa de iubire reparatoare, o vei face pe surdul, te vei lasa intrecut de oitele tale?
? Reciteste Sf. Evanghelie!
? Cine a intrat cu Isus in gradina?
? Cine a fost in mod deosebit invitat sa contemple si sa imparta impreuna divina sa agonie? – Apostolii si numai Apostolii – “introivit ipse et discipulus eius!” – si tu care esti urmasul lor in slujire, n-ai vrea sa-i urmezi in a contempla si a imparti impreuna agonia Invatatorului tau divin?
Daca aceasta este ora iubirii nesfarsite a lui Isus e cat se poate de drept sa fie si ora iubirii noastre cele mai gingasa si plina de atentie. Oare va trebui sa fie vesnic condamnat sa aiba ucenici obositi si somnorosi binecuvantatul nostru Mantuitor?
Va trebui oare sa aiba neincetat pe buze dureroasa tanguire: “sic non potuistis una hora vigilare mecum?” – asa, n-ati putut sa vegheati un ceas impreuna cu mine? (Mt. 26,40).
Daca acela este ceasul neinduplecatei dreptati a lui D-zeu e cat se poate de necesar ca noi, adevaratii vinovati, sa ne oferim cu generozitate loviturilor sale, multumiti sa unim mica noastra jertfa cu aceea a lui Isus, veseli sa varsam impreuna cu Mielul imaculat cateva picaturi de sange de al nostru, pentru ispasirea pacatelor noastre si cele ale lumii intregi, de care Preotia noastra ne-a facut responsabili inaintea lui D-zeu.
Daca acela e ceasul nerecunostintei a tradarii, a parasirii, e tocmai datoria noastra, a Preotilor, sa luam locul si sa indeplinim partea ingerului mangaietor pe langa divinul Rascumparator: “apparuit autem illi angelus confortans eum” (Lc. 22,43). Aceste ratiuni desigur impresioneaza adanc inima Preotului, dar cate dificultati in practica! “Spiritus quidem promptus est, caro autem infirma” – Intr-adevar duhul e gata, dar trupul este neputincios.
Ceasul e prea incomod, mai ales cand trebuie sa te trezesti curand dimineata! E adevarat, dar ceasul se poate si muta de fiecare data cand doresti; ora de la 11 la miezul noptii corespunde precis cu agonia lui Isus in gradina; insa, fiindca sfantul mister a durat de la orele 21 la 24, in felul acesta se poate oricare din aceste ore. Ba se poate face, de fapt, incepand de la ceasul de la care este permisa recitarea Matutinului pentru ziua urmatoare.
Suntem deja asa de incarcati de lucru…! E adevarat si lucrul acesta, insa aminteste-ti ca prima si cea mai mare munca a Preotului e rugaciunea pentru ispasirea pacatelor; “ut offerat dona et sacrificia pro peccatis” – ca sa ofere jertfe pentru pacate (Ev 5,1).
Ora sfanta este forma de reparatie cea mai caracteristica pe care Isus a cerut-o Sf. Margareta Maria. Pe de alta parte nu e vorba de o devotiune obligatorie, Isus cere aceasta dovada de iubire sufletelor generoase si o primeste binevoitor, chiar de nu poate fi oferita cu aceeasi regularitate pe care ar dori-o inima.
Cel putin din cand in cand sa intram cu Isus in Getsmeni, cel putin sa nu excludem a priori din numarul practicilor noastre de pietate devotiunea orei sfinte.
Atunci cand mai greu apasa asupra sarmanei noastre inimi tristetea pentru pacatele poporului, cand vreun mare scandal a intristat parohia noastra; atunci cand convertirea unui mare pacatos ne sileste cu o mai mare urgenta; cand munca noastra apostolica ne ofera un oarecare timp de liniste; intr-un cuvant, in orice ocazie binevenita, pe care o inima iubitoare stie sa o gaseasca, adesea, sa raspundem la apelul lui Isus; “sustinete hic et vigilate mecum” (Mt. 26,38) – ramaneti aici si veghiati impreuna cu mine.
Sa veghem impreuna cu Isus meditand la nelinistea din sfanta sa agonie…recitand rugaciuni, psalmi de pocainta, litaniile Inimii P.Sf. si altele…orice rugaciune de reparatie este buna, intrucat nu este nici o formula taxativ precisa pentru acest exercitiu pios.
Mangaierea va fi reciproca: noi il vom mangaia pe Isus, iar Isus va varsa in sufletul nostru belsugul mangaierilor sale divine.
Fecioara Maria care in acea noapte a batjocurilor cu siguranta a insotit cu inima orice suferinta a Fiului ei divin, sa ne insoteasca si sa ne sugereze sentimentele oportune.
Misterul VII – BICIUIREA
Prea pretiosul sange
Scena cruda, barbara.
Loviturile crude, barbare, cad fara incetare pe trupul nevinovat al lui Isus, in care se deschid mii de rani din care curge in siroaie pretiosul sange; acei calai biciuitori nu se gandesc, il imprastie in orice parte cu violenta loviturilor lor, murdaresc peretii, inunda pamantul, il calca cu calcaiul lor barbar.
In timp ce ochii nostri revad risipa pretiosului sange al lui Isus, credinta noastra are o magnifica viziune, aceea a ingerilor care cu reverenta strang in potire de aur Sangele Rascumparatorului, care in misterioasele canale ale Sacramentelor continua sa curga si va curge pana la sfarsitul timpurilor, pentru purificarea si sfintirea sufletelor.
Din acest sange varsat in chip barbar se naste Biserica, se nasc Sacramentele, asa ca e “imposibil sa studiem maretia prea pretiosului sange, fa ra a fi condusi oarecum la fiecare pas, sa considera m ma retia sacramentelor care formeza scheletul, insa si structura Bisericii” (Faber, Pretiosul Sange, 269). Biserica oare nu e prin natura sa pastratoarea si distribuitoarea vesnica a acesti sange incoruptibil? Nu-l distribuie oare cu mijlocul Sacramentelor?
Devotiunea Sacerdotala
Daca exista vreo persoana care are datoria celei mai profunde veneratii si a celei mai gingase devotiuni fata de prea pretiosul Sange e tocmai Preotul, care din porunca divina isi cufunda zilnic in el mainile si de acolo scoate roade nenumarate de slava pentru PS Treime si de rascumparare pentru sufletele pacatoase.
Pentru aceasta, de-a lungul veacurilor, evlavia catre Pretiosul Sange a fost in mod eminent cultivata de catre Preoti. Ea, cu siguranta, a existat in inima si in mintea Sfantului Pavel, dar ca argumentam din evidenta bucurie cu care vorbeste despre dansa in epistolele sale, cu repetitii pline de preocupare, ca si cum ar fi vorba despre un lucru nespus de drag inimii sale; il putem numi doctorul prea Pretiosului Sange si autorul deosebit al acestei devotiuni: taria instinctului sau apostolic deriva direct din aceasta devotiune.
Despre Sf. Parinti, Sf. Ioan Crisost. Si Sf. Augustin pot fi priviti drept un exemplu deosebit de devotiune speciala fata de pretiosul Sange. Zelul pentru credinta care arde in Sf. Ioan si entuziasmul pentru belsugul harului de rascumparare, care era in Sf. Augustin o adevarata pasiune, explica superioritatea acestei devotiuni in scrierile lor.
Pentru a intensifica imboldul care revine din exemplul Sfintilor, sa trecem la admiratia roadelor prea dulci ale acestei devotiuni.
1. Primul rod si cel mai imbucurator este increderea in D-zeu!
“Fie ca examinam maretiile prea pretiosului Sange sau darnicia sa, finetea sa, rezultatul contemplarii noastre este totdeauna acelasi, o temeinica si sincera incredere in D-zeu” (Ibidem).
Cine poate pune la indoiala iubirea lui Isus, vazandu-l cum isi varsa picatura cu picatura tot sangele sau pentru noi? Cine poate inca in mod rational sa tremure la gandul propriilor pacate cand citeste: “et sanguis Jesu Christi Filli eius emundat nos ab omnu peccato?” (1 Io. 1-7).
Cine poate sa se teama ca va trebui sa se afle intr-o zi inaintea fetei severe si maniate a unui stapan, in loc de cea surazatoare a unui Tata, cand stie cu siguranta proprie credintei ca “commendat autem Deus charitatem suam in nobis, quoniam cum adhuc peccatores essemus secundum tempus, Christus pro nobis mortuus est. Multo igitur magis iustificati in sanguine ipsius salvi erimus ab ira per ipsum…?” (Rom 5-8) – d insa isi arata dragostea sa fata de noi prin aceea ca, pe cand noi mai eram pacatosi, Cristos a murit pentru noi; deci cu atat mai mult acum, cand suntem indreptati intru sangele lui vom fi mantuiti printr-insul de manie.
2. In devotiunea catre prea pretiosul Sange se inflacareaza generozitatea noastra in slujba divina. “Cine ar putea trai in foc fara sa arda?”. Adevarata iubire se face cunoscuta in intimitatea inconstienta. Noi vom face lucruri mari pentru D-zeu, daca neincetat vom avea legaturi cu marile lucruri pe care D-zeu le-a facut pentru noi. (Faber.1.c.293).
Si noi Preotii suntem in constanta si zilnica necesitate de a ne intretine cu pretiosul Sange, de la care in mod necesar absorbim acel spirit de generoasa daruire care nu cunoaste pauza, care u cunoaste masura, ci totdeauna e impins tot mai inainte, tot mai sus! De la instiintarea care ne vine de la vederea Mantuitorului plin de sange; “nondum usque ad sanguinem restitistis” – inca nu va-ti impotrivit pana la sange.
3. Din devotiunea fata de pretiosul Sange izvoraste ura puternica si operativa impotriva pacatului.
Contemplandu-l pe divinul biciuit, nu putem sa nu ne intoarcem privirea si spre barbarii care-l biciuiesc…pe fata lor usor se vede chiar si numele pacatelor noastre, de fapt adevaratii manuitori ai bicelor care-l lovesc pe Isus se cheama: mandrie, zgarcenie, necuratie, manie, lacomie, invidie, lene…Cum e posibil sa-l iubesti pe Isus fara a jura ura si razboi acestei vieti, care mai mult sau mai putin cauta sa se strecoare si sa stapaneasca inima noastra?
4. Noi, Preotii, vom scoate insa roade cu totul deosebite din aceasta devotiune. Spre exemplu, evlavia celei mai mari veneratii fata de Sacramente. Esenta si istoria Sacramentelor se confunda, se identifica cu istoria si cu esenta pretiosului Sange, ale carui merite nesfarsite le aplica: Sacramentul este valul, perdeaua care ascunde pretiosul Sange.
Sacramentul este canalul care pleaca din ranile lui Isus pentru a sosi la ranile sufletelor si a vindeca.
Sacramentul este iubirea lui Isus care se ascunde si se daruieste pentru a face mai usoara si mai sigura mantuirea oamenilor.
Sacramentul este Trupul si Sangele lui Cristos din nou oferit drept pret al rascumpararii noastre.
Putem oare sa ne gandim la o realitate mai vrednica de cinste ca aceasta? Iluminati de aceste ganduri ne va fi usor sa administram aceasta sfanta chezasie cu demnitate intr-adevar preoteasca, care se face cunoscuta:
? In reculegerea pregatirii;
? In exacta, scrupuloasa observare rubricilor care reglementeaza administrarea lor;
? In solemnitatea cu care se indeplineste fiecare ceremonie;
? In grija pentru curatenia ambientului, a odoarelor, care slujesc pentru administrarea lor.
Cate puncte de examinare a constiintei pentru un bun Preot!
Daca ne-am comporta totdeauna cu acea demnitate care pentru noi e o porunca formala a ritualului, administrarea Sacramentelor ar deveni izvor fecund pentru sfintirea noastra personala si de apostolat binefacator.
Sacramentele sunt actul principal al slujirii care ne este incredintata, in care trebuie sa ne sfintim, sfintind sufletele; o, de am intelege ca administrarea Sacramentelor e o adevarata si propriu zis rugaciune pe care o inaltam la tronul Tatalui…
Sa nu tagaduim Prea Pretiosul Sange, onoarea acestei mantuitoare intelegeri; sa o cerem prin mijlocirea Mariei, a carei Inima Neprihanita a fost prea curatul izvor al sangelui divin! (Cfr. Petazzi, La Madonna e il Prez. Sangue; Propaganda Mariana, Casale).
Misterul VIII – INCORONAREA CU SPINI
Practica prezentei lui Dumnezeu
Despre i prizonierul Sinderiului este scris: “viri qui tenebant illum illudebant ei caedentes. Et velaverunt eum et percutiebant faciem eius, et interrogabant dicentes; prophetiza, quis est, qui te percussit? Et alia multa blasphemantes dicebant in eum” (Lc. 22-64) – Iar oamenii care il pazeau pe Isus, il batjocorau si-l bateau, apoi legandu-i ochii, il loveau peste obraz si-i intrebau, zicand: Proroceste cine te-a lovit, si multe alte, hulind, ziceau impotriva lui.
Desigur nu ne vom indeparta de adevar, gandind ca scena batjocoritoare sa se fi repetat si in pretoriul lui Pilat, cand Isus a fost la discretia soldatilor care l-au biciuit , l-au incoronat cu spini batandu-si joc de regalitatea lui.
Sa notam un amanunt din Textul Sacru: “et velaverunt eum” – si l-au acoperit pe el!
Cei rai simt trebuinta de a acoperi acei ochi binecuvantati, neputandu-le suporta severa expresie de dojana; cel rau in mod instinctiv fuge de privirea lui D-zeu si gandul ca il are totdeauna cu ochii deasupra lui il chinuie, il face sa-si piarda pacea , pentru ca acea privire divina, care patrunde inimile si cerceteaza rarunchii, face sa simta intreaga povara a judecatii sale si a condamnarii din partea lui.
Chinul nelegiuitului sta in aceea ca nu poate gasi un loc, nici pe fata pamantului, nici in adancimile abisului marii, in care sa se simta liber de privirea acelui ochi suveran. Asa a fost pentru Cain si asa va fi pentru toti dusmanii lui D-zeu. Dimpotriva pentru cei sfinti, lumina acelei placute fete, convingerea ca este supravegheat de acea privire parinteasca plina de iubire, e izvor de fericire ce nu se poate spune; “Domine in lumine vultus tui ambulabunt, et in nomine tuo exultabunt…” (Ps. 88-16) – Doamne, in lumina fetei tale vor umbla, si in numele tau se vor veseli. Ei nu se tem decat de un singur lucru: ca fata lui D-zeu sa nu se retraga, sa nu-si intoarca in alta parte fata sa; si cand lor le lipseste sentimentul acestei prezente, o cu ce accente de pasiune nu-l invoca: “cur faciem tua abscondis?…usquequo avertis faciem tuam a me?…ostende faciem tuam et salvi erimus!” – pentru ce iti ascunzi fata ta? – pana cand intorci fata de la mine?…arata-ne fata ta si vom fi mantuiti? Ei vor sa traiasca in lumina acelei fete sfinte, vor sa umble sub controlul privirii sale luminoase si senine.
Iata devotiunea sfintilor fata de prezenta lui D-zeu , devotiune pe care Biserica vrea sa o tina vie in inima noastra, punand pe buzele noastre insusi suspinul adresat lui Isus: “Jesu labantes respice et nos videndo corrige, si respicis labes cadunt fletuque culpa solvitur. Tu lux Refulge sensibus…” – Isuse priveste pe cei ce cad si vazandu-ne pe noi, corijeaza-ne, daca ne privesti greselile cad si vina se sterge prin lacrimi…
Tu fa sa straluceasca lumina in simturi…Exercitiul prezentei lui D-zeu e una dintre practicile de pietate care trebuie sa patrunda intreaga noastra viata.
“Ambula coram me” – umbla intru lumina fetei mele.
Iata cum exprima Parintele vesnic dorinta acestei devotiuni a noastre. Si noi nu am fi fii vrednici de un Parinte asa de iubitor, daca nu am raspunde veseli cu profetul: “Da, Doamne, eu umblu pe pamant, insa inima mea e tot timpul atintita la tine care stai in ceruri”; “ad te attolo oculos meos, qui habitas in coelis. Ecce sicut oculi servorum ad manus dominorum suorum; sicut oculi ancilae ad manus dominae suae, ita oculi nostri ad Dominum Deum nostrum donec misereatur nostri” (Ps. 122-2).
Iata, precum sunt ochii slujitorilor spre mainile stapanilor lor, precum sunt ochii slujitoarei spre mainile stapanei sale, la fel ochii nostri catre Domnul D-zeul nostru, pana cand se va milostivi de noi.
Daca aceasta devotiune e asa de placuta Tatalui, in acelasi timp nu e mai putin avantajoasa pentru noi:
1. Sa traiesti in mod constient la prezenta lui D-zeu inseamna sa te asezi intr-o fericita imposibilitate de a cadea in ispite, care ne solicita, pentru ca nu e posibil ca un fiu, chiar sub ochii Tatalui sa voiasca a savarsi propria nelegiuire; atunci cand nu l-ar sustine iubirea l-ar salva teama si rusinea.
Si cat de bine nu stiau sa carmuiasca sfintii aceasta arma. Iat-o spre exemplu pe Suzana cea curata: solicitata la rau de batranii libidinosi, isi salveaza virtutea cu acest gand: “melius est mihi absque opere incidere in manus vestras, quam peccare in conspectu Domini” (dan. 13-23) – ci mai degraba sa nu fac si sa cad in mainile voastre, decat sa pacatuiesc sub privirea Domnului.
2. Exercitiul prezentei lui D-zeu nu e numai arma de aparare; e un excelent imbold la virtute; daca asa cum se zice de obicei, ochiul stapanului este suficient ca sa stimuleze zelul servitorului, cu cat mai mult si cu cat mai bine va obtine acest rezultat, ochiul plin de iubire al Tatalui, de la care inima Fiului credincios vrea sa smulga surasul de complacere: “per omnia placentes” – placand in toate (Colos.1,10).
3. Exercitiul prezentei lui D-zeu e izvor de incredere in opera bataliei pe care in fiecare zi trebuie sa o sustinem pentru sfintirea noastra personala si pentru largirea frontierelor imparatiei lui D-zeu; stim ca Tatal nu e un spectator indiferent al luptei noastre, stim ca bratul sau nu e strain de orice fapta a noastra, el lupta, lucreaza impreuna cu noi, de ce am mai putea avea teama?
Iata izvorul nezdruncinatei increderi a sfintilor: “peovidebam Dominum in conspectu meo semper, quoniam a dextris mei est ut non commovear” (Ps. 15-8) – il am mereu in fata mea pe Domnul, el sta la dreapta mea si nu ma clatin. Ei ne invita sa repetam fericita lor experienta: “quaerite Dominum et confirmamini, quaerite faciem eius semper” (Ps. 104-4) – cautati-l pe Domnul si taria lui, cautati fata lui fara incetare.
4. Slabiciunea noastra este asa de mare, ca cu tot ajutorul puternic al Tatalui prea ades cadem: “in multis offendimus omnes” – caci in multe lucruri gresim cu toti. Insa ce uimitor si ce grabnic leac pentru caderile noastre nu ne ofera exercitiul prezentei lui D-zeu; sa simti asupra ta privirea indurerata, maniata a Tatalui, nu e oare o puternica chemare la o urgenta pocainta?
Oare Sf. Petru nu i-a fost de ajuns cunostinta privirii iertatoare si plina de tristete a lui Isus, pentru ca inima si ochii sai sa se topeasca in amare lacrimi de pocainta?
O, ferice de acela care in greseala sa stie sa se gandeasca la faptul ca D-zeu il priveste cu ochi plini de compatimire divina care-l corijeaza pe cel ce a gresit, il curata pe pacatos, ridica creatura slaba, si stoarce lacrimi de cainta in care orice vana se topeste, orice pata se spala.
O, Preotule al lui D-zeu, nu te stimuleaza o vie dorinta de a relua studiul autorilor de ascetica, acei care invata nenumaratele posibilitati prin care sa traiesti prezenta lui D-zeu?
Maria, adevarata slujitoare a lui D-zeu, ai carei ochi sunt totdeauna indreptato spre cer, sa te ajute sa o inveti in aceasta atitudine a sa aducatoare de mantuire.
Misterul IX – URCAREA CALVARULUI
Devotiunea catre Calea Crucii
Executia: Una dintre cele mai inradacinate, dintre cele mai populare, dintre cele mai solide devotiuni, este cea pe care ne-o sugereaza contemplarea acestui mister dureros: Calea Crucii!
Devotiunea atat de veche ca se poate pe drept spune ca inceputul ei se pierde in adancul veacurilor si ne pune in legatura de aproape cu autenticul drum pe care l-a facut Isus in prima vinere sfanta. Devotiune asa de sanatoasa, incat cu trecerea timpului nu da semne ca se apropie de asfintit pentru ca acum patrunde in fibrele cele mai intime si mai vitale ale acestui minunat organism spiritual care e Biserica, poporul lui D-zeu.
Nenumarate sunt motivele care-l determina pe Preot pentru aceasta practica.
Motivul cel mai puternic trebuie sa fie placerea cu totul deosebita care i se aduce lui Isus, asa cum ne-a asigurat un slujitor al lui D-zeu, care, dornic sa stie care exercitiu de pietate este mai scump lui D-zeu, i s-a aratat Isus cu crucea pe umar si i-a zis: fiul meu, nu vei putea sa-mi aduci o cinste mai placuta decat ajutandu-ma sa duc aceasta prea grea Cruce a mea; fa adesea drumul Crucii si sa stii ca vei aduce o mare mangaiere inimii mele.
Oare nu este si aceasta un frumos chip de a corespunde la chemarea divina: “si quis vult post me venire tollat crucem suam et sequatur me?” – daca vrea cineva sa vina dupa mine sa-si ia crucea si sa ma urmeze-
E adevarat ca Preotul il urmeaza pe Isus care sufera intr-un mod inca si mai real la Liturghia zilnica: “recolitur memoria pasionis eius” – se repeta amintirea patimirii lui: insa aceasta este cu totul un mister de credinta, in timp ce viata spirituala, uneori e mult de dorit si mult roditoare, chiar si interventia simturilor, care impresionate in mod mantuitor, miscate mai viu, cu mai muta tarie sa indrepte inima pe caile iubirii; nu fara motiv Sf. Biserica pune zilnic pe buzele noastre invocatia: “tu lux refulge sensibus” – tu fa sa straluceasca lumina simturilor si la Sf. Epifanie ne face sa ne rugam pentru ca Mantuitorul “sensibus nostris manifestus adveniat” – sa se arate clar simturilor noastre. Acum e sigur ca nu este o practica mai eficace decat calea Crucii, care sa fixeze chiar si in simturile noastre amintirea patimirii Domnului.
Pentru a ne insufleti pentru aceasta practica pioasa putem apela la iubirea pe care o datoram PS Fecioare si la dorinta de a reproduce in viata noastra exemplele le care ni le-a lasat ea.
Calea Crucii a fost imaginata de catre Inima indurerata a Mariei, care in tot timpul care a mai trait dupa moartea fiului, dupa cum ea insasi a relevat Sf. Brigita, zilnic a practicat un asa de sfant exercitiu, vizitand locurile pe care binecuvantatul ei Isus le consacrase prin propriile suferinte: “omni tempore post ascensionem Filii mei, vizitavi loca in quibus ipse passus est et mirabilia sua ostendit” (Sf. Leonard) – in tot timpul dupa inaltarea Fiului meu am vizitat locurile in care el a patimit si a aratat lucrarile sale minunate.
Si de ce sa nu facem apel la exemplul care vine de la poporul credincios? Preotul poate observa nu fara a fi miscat fervoarea acelor suflete pioase care, abia ca se deschide biserica dimineata, intra cu o sfanta dorinta si inainte sa inceapa Sf. Liturghie, ca sa se pregateasca la Sf. Actiune, parcurg cu devotiune statiunile de la Calea Crucii.
Si Preotul, care trebuie sa fie maestru de rugaciune pentru poporul sau, cum ar putea sa se dispenseze de aceasta practica? Oare nu ar da poporului un frumos exemplu parcurgand si el sfintele statiuni?
Oare nu ar avea o mai mare eficacitate exortatia sa pentru a mentine vie in credinciosi practica unei asa de frumoase devotiuni? De cate ori, sau pentru ca suntem obositi, sau pentru ca suntem asediati de prea multe preocupari, nu reusim sa ne fixam gandul meditatiei zilnice, care risca intr-adevar sa se reduca la o aglomerare de distractii neconcludente; pentru ce, in asemenea caz sa nu recurgem la exercitiul Caii Crucii?
Simturile ar sta cu mai multa usurinta reculese in contemplarea diferitelor statiuni; toropeala noastra ar fi mai usor biruita de mutarea din loc in loc si de recitarea rugaciunilor vocale; inima noastra mai usor s-ar putea aprinde de vreun sentiment bun, capabil sa ne inferiorizeze sa mentinem sentimente de reforma, de practicare a virtutilor care sunt in programul de viata spirituala si aceasta ar fi o meditatie model.
Cand calatorim, Calea Crucii facuta recitind 20 de Pater, Ave, Gloria, care sunt prescrisi, rechemand in minte diferitele statiuni, este un foarte bun mijloc de a suplini meditatiunea si de a evita pericolele de distractie.
De cate oro vizita la PS Sacrament a fost pentru noi o actiune fara atractie, de la care de prea multe ori ne-am sustras pentru ca inima noastra arida nu stia sa afle un cuvant, un bun sentiment pentru Oaspetele divin din Tabernacol!
Oare nu e un mod bun de a-l vizita pe Isus din sfanta taina, acela de a gandi la durerile care l-au costat dorinta de a ramane cu noi pana la sfarsitul veacurilor? Iata in Calea Crucii un motiv minunat de a satisface dorinta zilnica de a iubi si vizita pe Isus, de a-i tine putina companie, mai ales in acele ore ale zilei in care templul sau ramane din pacate pustiu.
Si cuvenita pocainta pentru pacatele noastre: Trebuie sa fim adanc convinsi ca putinele rugaciuni date de duhovnic drept pocainta pentru pacatele noastre sunt prea putin lucru fata de datoria de vinovatie pe care am contractat-o pacatuind; sigur e ca macar intre noi Preotii, ar trebui sa fie o mai mare rigoare in a da pocainte sacramentale si e un foarte bun obicei acela al unor Preoti care in mod spontan cer propriului duhovnic pocainte mai grave, cer sa fie ridicate la gradul de pocainta sacramentala anumite rugaciuni, mortificatiuni, etc…, pe care ei obisnuiesc sa le faca de buna voie; de ce ar trebui sa ne resemnam si sa ducem bagajul nostru de datorii in purgator, unde se ispasesc mai greu si cu mai mare asprime, pe cand putem deja dispune de pe acum de mijloace cat se poate de eficace, sa stergem orice datorie facuta fata de dreptatea divina.
Unul din cele mai bune mijloace de acest fel e cu siguranta exercitiu Caii Crucii, nu numai pentru indulgentele pe care le are anexate, pentru excelenta intrinseca unei asemenea rugaciuni, dar si pentru ca nu este alta ca aceasta care sa poata stoarce din inima noastra lacrimi de cainta; contempland pacatul, care in toate formele sale, se incapataneaza sa-l chinuie in toate modurile pe divinul nostru mantuitor, ajungem sa trezim in noi o groaza, o ura instinctiva, o durere chiar si mai sensibila pentru pacatele noastre, si orice act de cainta este cea mai buna reparare, orice lacrima de pocainta este cea mai buna purificare.
Ca si Sf. Fecioara, care a inaugurat in biserica aceasta prea eficace devotiune, si noi sa o iubim, sa ne facem apostolii ei; va fi o roditoare reparatie a pacatelor noastre, o intarire in virtute, o arma eficace de apostolat.
Misterul X – MOARTEA LUI ISUS PE CRUCE
Evlavia catre Prea Sfanta Inima
“Sed unus militum lancea latus eius aperuit, et continuo exivit sanguis et aqua…Facta sunt enim haec ut scriptura impleretur; os non commineutia ex eo. Et iterum alia Scriptura dicit; videbunt in quem transfixerunt” (Io. 19, 34-37) – ci unul dintre ostasi ii strapunsese coasta cu sulita si indata iesi sange si apa…caci acestea s-au facut ca sa se implineasca Scriptura; Os nu veti zdrobi din el, si iarasi alta scriptura zice: vor vedea pe cine au strapuns.
Da, sa ne atintim ochii asupra divinului Crucificat, sa contemplam cu un deosebit afect rana coastei lui in care se zareste Inima divina care varsa apa ce purifica de pacat, Sangele care hraneste si fortifica virtutea.
Aceasta rana impurpurata e ca si o gura cu care Isus ne repeta; iata acea Inima, care atat de mult i-a iubit pe oameni, care nimic n-a crutat pana la a se istovi si consuma pentru a le dovedi iubirea sa. Si in schimb nu primeste de la cea mai mare parte decat nerecunostinta prin lipsa de respect, raceala, sacrilegii, dispretul pe care ei il au fata de mine in sacramentul iubirii.
Si ceea ce ma loveste inca si mai rau e ca acestea primesc si de la inimile consacrate mie. (Revel.Sf. Margareta).
E suficient un simplu examen de constiinta pentru a intelege dureroasa realitate a plangerii divine; acesta-i marele nostru pacat, ca in timp ce inima lui Isus e cuptor de foc aprins de iubire fata de noi, inima noastra in schimb nu e cu totul cuprinsa, cu totul inflacarata de prea curata iubire fata de Dansul.
Si atunci, nu e drept sa ne dam cu toata fervoarea de care e capabil sufletul nostru, acestei devotiuni reparatoare pe care Isus ne-o cere pentru toate neajunsurile care sunt aduse Prea Sfintei sale Inimi? Isus o vrea, si vointa sa trebuie sa fie lege pentru noi! Pentru aceasta iti cer ca prima vineri dupa octava Prea Sf. Sacrament sa fie consacrata unei sarbatori deosebite pentru a cinsti inima mea divina, primind in acea zi Sf. Impartasanie si facand ispasirea cuvenita pentru necinstirea pe care aceasta Inima a primit-o.
E o devotiune sacerdotala, pentru ca in mod minunat e de acord cu scopul esential al Preotiei noastre: “pro homnibus constituitur” – e randuit pentru oameni; insa omenirea nu are trebuinta mai mare decat aceasta : sa satisfaca datoriile pe care le-a contractat cand pacatuia “In his quae sunt ad Deum” – in cele care-l privesc pe D-zeu(Ev. 5,1); nu are dreptul suveran al lui D-zeu sa aiba omagiul iubirii totale a oamenilor? Si fiindca acestia asa de usor se sustrag de la prea placuta datorie, e datoria Preotului sa suplineasca, sa repare printr-o iubire mai intensa.
E o devotiune scumpa Inimii lui Isus; care ne face sa meditam desmierdarile cele mai gingase pe care el le tine rezervate pentru prietenii sai deosebiti; si eu iti permit ca inima ca inima mea se va largi pentru a raspandi cu imbelsugare influenta iubirii sale asupra tuturor acelora care-i vor aduce acest omagiu si va cauta sa-i fie adus si din partea altora (Ibidem).
E o devotiune nespus de folositoare pentru noi; “Eu iti promit , in excesul indurarii inimii mele, ca iubirea sa atotputernica va acorda la toti cei care se vor impartasi consecutiv noua prima vinere din luna, harul pocaintei finale”; ei nu vor muri in dusmanie cu mine, nici fara a primi Sf. Sacramente.
“Inima mea va deveni pentru ei adapost sigur in acel moment extrem” (Ibidem). Noi care mai mult decat oricare altul altul ne ostenim zilnic “cum metu a tremore” – cu frica si cu tremur – la opera mantuirii noastre, nu trebuie absolut sa lasam sa ne scape acest minunat semn de predestinare.
Preotia noastra este o stare de desavarsire.
Cuvant care ne cutremura, dar ne face si sa rosim de rusine si sa tremuram de remuscare, pentru ca ne vedem asa de departe de sublimul ideal. Totusi, iata un cuvant al Sf. Margareta, care va reusi sa aduca atata mangaiere sufletului nostru; “Domnul nostru mi-a facut cunoscut in mod care nu admite nici-o indoiala, ca tocmai prin mijlocul acestei solide devotiuni catre adorabila sa Inima el vrea sa-si faca un numar infinit de slujitori credinciosi , de prieteni desavarsiti, de fii cu totul (in intregime recunoscatori)”.
Nu exista cale mai scurta pentru a ajunge la desavarsire decat sa aduci acestei Inimi Divine toate dovezile de iubire, de cinste si de lauda de care suntem capabili.
Nu exista apa mai curata si mai proaspata decat aceea a devotiunii catre Sf. Inima, care sa reuseasca sa sature sufletul nostru totdeauna insetat de iubire. Cand pustiul moral, pe care l-am acceptat intrand in preotia fara Mama, fara Tata, fara spita de neam(Ev.7,3), ar intinde un val de tristete asupra sufletelor noastre. Inima lui Isus va putea sa ne repete cuvantul aducator de mangaiere al lui Elcana catre Anna: “cur fles? Et quam ob rem affligitur cor tuum? Numquid non ego melior tibi sum quam decem filii”? (Re. 1-8) – de ce plangi? Si din care cauza e intristata inima ta? Oare nu sunt eu mai bun pentru tine decat 10 fii? Care, dar afara de aceasta ar putea face fericita inima noastra?
Eu nu cunosc sa existe in viata spirituala un alt exercitiu mai nimerit, care sa ne faca sa inaintam in putin timp la cea mai inalta si sublima desavarsire si sa ne faca sa gustam adevarata dulceata pe care o incercam in slujirea lui D-zeu(Sf. Marg.) Iata adevaratul si singurul adapost in ceasul tristetii.
Si daca tristetea ar veni de la ingratul si sterilul camp dat noua sa-l destelenim, tot in evlavia catre inima lui Isus vom afla mangaiere si curaj sa continuam; Mantuitorul m-a facut sa inteleg ca acei care lucreaza la mantuirea sufletelor vor avea darul de a misca inimile cele mai impietrite.
Ei se vor stradui cu rod minunat, daca ei insisi vor fi patrunsi de devotiune catre inima sa divina. El va patrunde inimile cale mai insensibile cu cuvantul predicatorilor sai si al prietenilor credinciosi. Aceste cuvinte vor fi ca tot atatea sabii cu doua taisuri care patrund inimile cele mai impietrite, pentru a face sa tasneasca din ele izvorul mantuitor al pocaintei care purifica (Sf. Margareta).
Ne imbratisam asadar cu nespusa multumire aceasta mantuitoare devotiune, sa indeplinim cu fidelitate toate actele posibile, in unire cu Maria, prima adoratoare a Inimii sale divine, cu Sf. Iosif, credinciosul prieten al Inimii lui Isus, si in viata noastra vom vedea fara gres (in mod infailibil), incoltind floarea mangaierii, a rodniciei, a Sf. Bucurii, preludiu al fericirii vesnice.
Misterul XI – INVIEREA LUI ISUS
Devotiunea fata de Sfantul Botez
In viata crestina, mormantul glorios din care invie Isus biruitor este Baptisterul din care noi, morti prin pacat, inviem pentru a trai, cu adevarata viata de fii ai lui D-zeu, viata de veci: “consepulti ei in baptizimo, in quo et resurrexistis per fidem operationis Dei qui suscitavit illum a mortuis…consepulti enim sumus per baptizimum in mortem, ut quomodo Christum Resurrexita mortuis per gloriam Patris; ita et nos in novitate vitae ambulemus” (Col. 2-12).
Ingropati fiind impreuna cu el prin Botez, impreuna cu el ati si inviat prin credinta in lucrarea lui D-zeu, care l-a sculat pe el din morti.
Intr-adevar, ne-am ingropat impreuna cu el in moarte prin botez, pentru ca, asa cum Cristos a inviat din morti prin marirea Tatalui, asa si noi sa traim o viata noua. (Rm. 6-4).
Iata-ne indicata o devotiune fundamentala si din pacate asa de neglijata, devotiunea catre Sf. Botez, prin care am devenit:
1. corp mistic al lui Cristos, asa cum painea si vinul dupa consacrare devin trupul sau real;
2. asa cum onoram mormantul glorios al lui Cristos Isus si sfantul sau tabernacol, la fel trebuie sa onoram sfantul Baptister;
3. asa cum sarbatorim invierea triumfala a lui Isus, la fel trebuie sa celebram intrarea noastra in viata divina.
Scopul acestei devotiuni este acela de a reinnoi spiritul, promisiunile, harurile Sf. Botez, a reconduce viata noastra spirituala la izvorul din care a tasnit, de unde sa o improspatam, sa o intarim, sa-i dam un impuls mai puternic; este deci un scop cat se poate mai sfant, cat se poate de avantajos, care merita sa fie urmarit.
E totodata o devotiune poruncita; amintirea Botezului, a harului pe care l-am primit atunci, a promisiunilor solemne pe care le-am facut in acea imprejurare, nu trebuie sa ne scape din minte, odata ce acesta este darul fundamental al vietii noastre, insasi Preotia noastra nu e decat o dezvoltare, o incoronare, care perfectioneaza harul de la botez; iata pentru ce Preotul care boteaza ne-a instiintat in mod poruncitor; “memor esto sermonis tui, et nunquam tibi escidat tuae series cautionis” – adu-ti aminte de cuvantul tau si niciodata nu uiti seria fagaduintelor tale.
E o devotiune intru totul liturgica; ne va fi de ajuns sa redeschidem misalul si sa recitim rugaciunile timpului pascal pentru a observa cat de pregnant domina in rugaciunea oficiala a Bisericii gandul Botezului; e intr-adevar acea “lex credinti” – legea de a crede, chipul de a crede, care ofera scumpa si imbelsugata materie pentru “lex supplicandi” – chipul de a se ruga.
Pentru ca aceasta amintire sa patrunda si mai adanc in inimi, Biserica, drept Mama inteleapta, actioneaza si asupra simturilor fiilor sai, in fiecare zi, nu numai in timpul pascal, ci in tot timpul anului, Biserica Ambroziana ii aduna in jurul ei pe toti fii sai si-i indreapta in procesiune la Baptister, la acel loc sfant care le vorbeste lor despre renasterea lor in Cristos, si aici intoneaza aleluia de bucurie, exprima in glasul intregului popor si cu o uimitoare varietate de melodii, profunda multumire datorata Parintelui tuturor darurilor.
Glasului Bisericii i-a facut totdeauna ecou, inca dintre cele mai vechi timpuri, glasul Pastorilor de suflete, a carui insistenta in a prezenta aceasta devotiune, amintirea propriului Botez, a dat loc la o vasta varietate de practici pioase, de obiceiuri curioase, care variaza de la o tara la alta.
Daca e cazul de o confirmare care sa declare oportunitatea acestor devotiuni, sa amintim de exemplul sfintilor:
1. Sfantul Ludovic IX obisnuia sa semneze actele sale cu prescurtarea “Ludovic de Poissy”, pentru aminti de locul Botezului sau, si mai aproape de noi, venerabilul Giuseppe Allamano stabilise sa sarbatoreasca cu o zi de reculegere anuala ziua propriului Botez si in ora de aniversare se reculegea in fata PS Sacrament, pentru a-i multumi lui D-zeu pentru darul de a fi chemat la crestinism.
2. Nu va fi zadarnic sa meditam cu liniste asupra unui cuvant al Sf. Carol, care relativ la acest lucru rezuma gandirea si practica intregii Biserici si in acelasi timp ne invata si mijloacele practice, potrivite pentru a manifesta aceasta devotiune:
“Religiosi instituti diu fuit diem baptismi quotannis a fidelibus pie celebrari. Quae sane institutio cum ad christianue pietatis cultum piamque morum disciplinam non parum adiumenti, imprimis adiutrice Dei gratia affere possit, eam in usum revocari vehementer in Domino cupimus. Itaque parochus ut unusquique quo die baptizatus est, quotannis ardentiori prece, aleemosina, omnique caritas opere et officio, spiritalique gaudii, celebritate recolat, memor se, chirografo damnationis deleto, haereiatis coelestis participem in Christo Domino factum esse” (Actae Ecc. Mediolanensis) – a fost randuiala a Bisericii ca ziua de botez in fiecare an sa fie celebrata cu pietate de catre credinciosi. Desigur, aceasta randuiala fiindca la cultul pietatii crestine si pioasa disciplina a moravurilor poate aduce putin ajutor, mai ales cu ajutorul harului lui D-zeu, dorim cu tarie in Domnul sa fie adusa in practica.
Asadar parohul si confesariul, dupa cum permite ocazia sa se ocupe de aceasta in oficiul de indrumare, ca fiecare, in ziua in care a fost botezat, in fiecare an, prin rugaciune mai fervoasa, pomana sau orice opera sau oficiu de caritate, prin celebrarea bucuriei sufletesti, sa-si aminteasca cum, distrusa fiind sentinta osandirii, a devenit partas al mostenirii ceresti in Cristos Domnul.
Semnele devotiunii noastre fata de Sfantul Botez vor fi:
1. Grija, onoarea, curatenia in care tinem Baptisterul in Biserica noastra, sa nu fie asezata intr-un colt indecent, ci intr-o capela devota la care se poate face procesiune, ca la orice alt altar din Biserica, pentru a indeplini acolo actele proprii acestei devotiuni; mai ales reinnoirea fagaduintelor, care poate avea loc chiar si in fiecare zi.
2. Alt semn de devotiune va fi grija si solemnitatea in admirarea Botezului, lucrarii care, prin atitudinea noastra fac sa creasca stima credinciosilor nostri fata de aceasta taina.
Si pentru ce nu ne straduim, chiar si cu oarecare jertfa, sa gasim posibilitati pentru a-i interesa cel putin pe cei mai bunii dintre credinciosii nostri pentru aceasta devotiune? Iubirea stie sa inventeze atatea lucruri?
Sa amintim ca marii reformatori ai vietii si pietatii crestine ca Sf. Ioan Eudes si urmasii sai au bazat intreaga lor lucrare pe aceasta devotiune si roadele pe care le-au dobandit au fost asa de mangaietoare, ca si noi ar trebui sa ne simtim impinsi sa strabatem acelasi cale pentru a mentine sau a reda credinciosilor nostri de azi adevaratul sens al vietii crestine.
S-o invocam pe PS Fecioara si sa depunem la picioarelor sale o hotarare concreta referitor la acest subiect.
Misterul XII – INALTAREA LUI ISUS LA CER
Marturisirea – Spovada
“Si consurrexitis cum Christo, quae sursum sunt quaerite, ubi Christus est in dextera Dei sedens, quae sursum sunt sapite non quae super terram” (Col.3-1) – Daca a-ti inviat impreuna cu Cristos, cautai cele de sus, unde Cristos se afla sezand de-a dreapta lui D-zeu, cugetato cele de sus, nu cele de pe pamant.
Cel inviat, care se desparte de pamant, pentru a se inalta la cer, ne spune ca invierea noastra de la botez este numai inceputul unei vieti noi, pe care apoi cu energie si cu osteneala s-o dezvoltam pana a o conduce cu harul lui D-zeu la plinatatea sa.
Aceasta este insasi esenta vietii crestine, aceasta este instiintarea care ne vine de la intreaga traditie patristica; Botezul este inceputul vietii spirituale, punctul de plecare al unei ascensiuni obositoare, dar necesare; “huius itaque salutis per Baptismum quique fieri particeps inchoat. Sed si vult non omittere quod gratis accepit, oportet ut in eo crescere studeat per propium labores sancta actionis” (Sf. Anselm Migne158-638) – asadar, fiecare incepe a fi partas acestei mantuiri prin Botez. Insa daca vrea sa nu piarda ceea ce gratis a primit, trebuie sa se straduiasca a creste in acest lucru prin propria munca a unei actiuni sfinte.
Dintre aceste sfinte ostenitoare actiuni, una principala necesara pentru dezvoltarea noastra in Cristos este fara indoiala Spovada, definita tocmai din aceasta cauza un Botez care cere multa munca “laboriosus Baptisimus” – care are drept efect principal nu numai pe acele de a ne elibera de rau ci si a ne impinge cu putere spre inaltime, spre perfectiunea vietii noastre.
Sa privim asadar Spovada ca un prea eficace mijloc de ascensiune, de progres in viata sacerdotala.
Element esential al Spovezii este cainta, parerea de rau, ura, dezaprobarea pacatului; sufletul este acela care se lepada de ceea ce a iubit mai inainte, sufletul e acela care refuza in mod energic ceea ce a cautat cu aviditate mai inainte, insa noi nu voim in mod voit sa ne dezlipim de rau fara ca in acelasi timp sa urcam spre bine; intreaga noastra viata este supusa atractiei a doi poli: D-zeu si satana; nu exista pentru noi un obiect intermediar la care sa aderam, in altul in care sa ne dezlipim de satana, in mod necesar zburam spre D-zeu: “omnis qui male agit odit lucem…qui autem facit veritatem venit ad lucem”(Io.3-20) – tot cel ce face rau uraste lumina, iar cel ce face bine vine la lumina.
Un alt element este acuzarea pacatelor: Cu bietul vames ne punem in genunchi la picioarele crucifixului, declarandu-ne nedemni, dar care avem trebuinta de indurarea lui D-zeu, cu cat e mai sincer si mai profund acest sentiment de umilinta, cu atat mai puternica este imbrancirea spre D-zeu, pe care-l primim in sacrament; “qui se humilat exaltabitur” – cine se umileste va fi inaltat (Mt. 23,12; Lc.14,11,18,14).
Parte integranta a pocaintei este indestularea!
In disciplina actuala ea se reduce la foarte putin…dar daca cel putin intre noi, Preotii ne-am apropia oarecum de practica de demult, care impunea nu numai ceva rugaciuni, ci si exercitiul anumitor fapte bune, oarecare renuntare care costa…etc, cu cat mai mare ar fi eficacitatea de propulsie a Sf. Spovezi! Fiecare renuntare, cat de mica, rupe un inel al lantului care ne tine legati de lume, indeparteaza un obstacol pentru cresterea noastra progresiva in Cristos. Oare nu ar fi oportun, in vederea acestui lucru, sa cerem in mod spontan duhovnicului penitente care sa fie vrednice de acest nume?
Efectele Spovezii: – primul este distrugerea pacatului, turnarea harului lui D-zeu – e un adevarat Botez ostenitor in care omul cel vechi moare si invie glorios omul cel nou; e o minunata injectare de sange si de insasi viata lui D-zeu in venele sufletului nostru, de unde urmeaza ca prin mijlocul Spovezii noi ne scufundam tot mai mult in Cristos, ne dezlipim de lume, pentru a ne ascunde cu El in sanul lui D-zeu.
Impreuna cu harul sfintitor, fara indoiala ne este conferit si harul sacramental, adica dreptul la acele ajutoare spirituale care corespund scopului sacramentului.
Penitenta confera dreptul de a obtine toate harurile necesare sa satisfacem toate pacatele savarsite si sa evitam noi caderi, si cu aceasta teologia ne spune inca o data ca Spovada este dintre mijloacele cele mai eficace pentru a invinge, de fiecare data cand se prezinta, atractia patimirii, seductia lumii care inclina spre pamant si impiedica inaltarea noastra spre D-zeu.
Daca in viata exista un sentiment capabil sa ne inalte spre D-zeu cu o atractie aproape sensibila, e cu siguranta bucuria crestina; cat de usoare nu ajung a fi anumite grele sacrificii, atunci cand slujim Domnului intr-o sfanta veselie, cata putere nu pierde fascinatia lucrurilor pamantesti, atunci cand sufletul se bucura in D-zeu Mantuitorul sau!
Ei bine, efectul Spovezii in ceea ce priveste forta si eficacitatea sa, este iertare pacatelor, impacare cu D-zeu, la care, la persoanele care o primesc cu devotiune, li se adauga de obicei pacea si seninatatea constiintei, cu o puternica mangaiere sufleteasca (Conci. Din Trident).
Semnele devotiunii fata de Sfanta Spovada
Aceste devote si solitude ganduri, care trebuie sa fie hrana obisnuita a sufletului nostru, vor maturiza in sufletul nostru o vie devotiune fata de acest Sacrament; semnele ei se vor putea vedea si la exterior:
1. daca vom merge la picioarele duhovnicului nu dupa arbitrul propriului nostru capriciu, ci cu acea frecventa care e impusa de Sf. Canoane sau de necesitatile urgente ale sufletului; orice motiv sau pretext care tinde sa ne faca sa amanam sau sa rarim spovezile noastre, sa fie considerat ca o subtila ispita a diavolului, impotriva caruia trebuie sa actionam cu cea mai mare energie, pentru ca adesea prin aceasta delicata poarta duhul cel rau cauta sa patrunda in inimile sacerdotale;
2. daca ne vom pregati anumit timp inainte de aceasta Sf. Actiune, gandindu-ne la importanta ei, cerand ajutorul sfintilor nostri Patroni, si model deosebit al PS Fecioare, si mentinandu-ne in acea reculegere care favorizeaza trezirea caintei sfinte;
3. daca vom avea o mare grija sa sporim numarul si intensitatea actelor noastre de parere de rau… Trebuie sa fie obiceiul nostru impamantenit a folosi in actele de parere de rau cea mai mare parte a timpului nostru de pregatire, pentru ca de aceasta binecuvantata cainta depinde in buna masura rodul Sfintei noastre Spovezi;
4. daca pentru fiecare spovada vom fi stabilit hotararea noastra precisa, solida, legata de realele si actualele cerinte ale sufletului nostru si le vom prezenta lui Isus ca program de viata, hotarare care e bine sa coincida cu cea a examenului particular, cu cea a meditatiei zilnice, cu stabilitate in timpul Sf. Exercitii, astfel ca Spovada sa fie intr-adevar o practica care transforma intr-o unitate totala munca noastra spirituala.
Tu, Preot al lui D-zeu, nu ti se pare util sa revii adesea, sa contemplezi Spovada in lumina acestor ganduri care o arata drept prea eficace instrument al lentei noastre emigrari din lume spre Tabernacolele Celuia Preainalt? Iata un prea pretios har pe care voim sa-l asteptam de la mijlocirea Maria.
Misterul XIII – COBORAREA DUHULUI SFANT
Devotiunea catre Duhul Sfant
Daca pentru noi, Preotii, nu se poate spune ca Duhul Sfant este persoana divina necunoscuta, cu siguranta se poate spune ca e persoana divina uitata; de obicei, devotiunea noastra fata de aceasta Persoana divina e prea superficiala, activa numai in acele momente determinate pe care le precizeaza Liturghia si apoi e aproape cu totul lasata deoparte.
Insa acesta e un lucru nedrept si nespus de daunator, pentru ca prea rele sunt legaturile noastre cu Duhul Sfant, fapt care cere o devotiune stabila si plina de fervoare.
In calitate de crestini suntem nascuti nu numai din carne si din sange, ci “ex aqua et Spiritu Sancto” – din apa si din Duhul Sfant.
Ca Preoti ne-am nascut prin impunerea mainilor episcopului, prin care ne era comunicat acel Duh Sfant a carui plinatate o are episcopul: “accipitate Spiritum Sanctum” – primiti-l pe Duhul Sfant.
Si odata intrati in Sanctuar, toata lucrarea noastra ceste oare daca nu o continua colaborarea cu Sfantul Duh?
“Sacerdotem oportet praedicare” – Preotul trebuie sa predice, misterul cuvantului este primul, cel mai fundamental si mai folositor dintre datoriile noastre, cu cuvantul trebuie sa invatam popoarele si sa raspandim peste intunericul oceanului monden lumina care iradiaza din soarele adevarului divin; insa la ce ar folosi cuvantul nostru, daca in timp ce el loveste urechile, Duhul Sfant nu i-ar deschide intelesul interior, cu lumina si cu forta harului sau?
“Possunt quidem verbe sonare, sed spiritum non conferunt. Pulchriter dicunt sed te tacente cor non accedunt. Litteras tradunt sed tu sensum aperis, mysteria proferunt sed tu reseras intellectum signatorim” (Imit 2-2) – intr-adevar, cuvintele pot sa sune, dar nu dau intelesul. Vorbesc frumos, dar daca tu taci, nu aprind inima. Dau scrisul, dar tu descopera interesul, prezinta mistere, dar tu deschizi mintea celor insemnati. Oare nu ar trebui sa revina adesea si spontan pe buzele noastre invocatia: “Veni Creator Spiritus mentes tuorum visita…accende lumen sensibus?” – vino, Duhule Creator, viziteaza mintile celor care sunt ai tai…aprinde lumina in simturi?
“Sacerdotem oportet baptizzare” – Preotul trebuie sa boteze
Ministerului de a lumina trebuie sa-i urmeze cel de a sfinti, vorbirea noastra nu e destinata sa desmierde urechile si cu atat mai putin patimile, ca un placut zefir…e mai curand un vant puternic, care trezeste si agita constiintele si le aduce la noi, eurile si devote pentru a intreba: “quid faciemus viri frates” – fratilor, ce trebuie sa facem?
Si mantuirea pe care noi o oferim prin sacramente nu este oare lucrarea a Duhului Sfant? Prin Botez le facem sa se nasca la viata supranaturala din apa si Duhul Sfant.
In Penitenta, nu e oare cu puterea Duhul Sfant ca stergem orice pata? “Accipite Spiritum Sanctum, quorum remiseritis peccata remittuntur eis” (Io. 20,22) – Luati pe Duhul Sfant, carora le veti ierta pacatele, li se vor ierta lor. In sfarsit pentru a-l indupleca pe Tatal pentru pacatele lumii intregi, e tocmai prin mijlocirea Duhului Sfant ca noi oferim Sangele lui Isus, mielul nepatat.
“Sanguis Christi qui per Spiritum Sanctum obtulit semetipsum imaculatum Deo emundabit conscientiam nostram ab operibus mortuis ad serviendum Deo vivienti” (Ev.9,14) – Sangele lui Cristos, care prin Duhul Sfant s-a jertfit pe sine insusi fara prihana lui D-zeu, nu va curati oare cugetul vostru de faptele cele moarte, pentru a sluji D-zeului celui viu?
Oare nu e just a spune ca o asa de intinsa legatura de operatiuni, cer in mod necesar unirea unei devotiuni sincere, fervoroase si constante?
“Sacerdotem oportet preese” – Preotul trebuie sa prezideze
Ministerul pastoral se defineste: “Regimen animarum” – conducerea sufletelor.
Crestinismul nu e adunatura de oi risipite, ci e o turma oranduita, in care pastorul cunoaste si socoteste una cate una oitele sale, face sa fie auzit glasul sau, care se impune vointei lor, intr-un cuvant, crestinismul este o Biserica bine organizata in credinciosii si conducatorii ei. Insa cine ii pune pe acestia in posturile lor de responsabilitate?
E Duhul Sfant; “attendite vobis et universo gregi, in quo vos Spiritum Sanctus possuit epicopos regere ecclesiam Dei quam acquisivit sanguine suo” (Fap. 20, 28) – Luati seama de voi insiva si de toata turma, peste care Duhul Sfant v-a pus Episcopi ca sa pastoriti Biserica lui D-zeu, pe care si-a castigat-o cu sangele sau.
Si pentru a conduce bine un popor asa de mare, pe caile asa de misterioase ale supranaturalului, sunt necesare daruri deosebite de intelepciune, de stiinta, de tarie. De la care izvor ne pot veni? Numai de la Duhul Sfant, care este darul prin excelenta, care invaluindu-ne in lumina sa stralucitoare ne comunica oricare alt dar.
“Sacerdotem oportet orare” – Preotul trebuie sa se roage
Aceasta este slujirea care trebuie sa dospeasca oricare alta slujire a noastra. Preotul, omul lui D-zeu, trebuie sa fie prin excelenta omul rugaciunii, aceasta este suprema slujire a lui D-zeu, cel mai mare avantaj al aproapelui, arma propriei noastre mantuiri.
Dar si aceasta slujire prin rugaciune noi o desfasuram in intensa cooperare cu Duhul Sfant, si vai de nu ar fi asa, rugaciunea noastra ar ramane un steril zgomot de cuvinte; “similiter autem Spiritus adiuvat infirmitatem nostram; nam quid oremus sicut oportet nescimus, sed ipse Spiritus postulat pro nobis gemitibus inenarrabilibus” (Rom. 8-26) –De asemenea si Duhul ajuta slabiciunea noastra, caci noi nu stim ce sa cerem cum se cuvine, ci insusi Duhul cere pentru noi cu suspine negraite.
La rodnicia Preotiei noastre necesar asadar tocmai ca noi sa fim “Spiritu Sancto pleni” – Plini de Duhul Sfant. S-o rugam pe Maria, care in mod uimitor s-a bucurat de aceasta plinatate, sa ne obtina si noua, prin atotputernicia de care se roaga, o perseverenta devotiune, catre Duhul Sfant.
Misterul XIV – RIDICAREA MARIEI LA CER
Devotiunea catre Maria
Maria ridicata la cer in mijlocul corurilor de ingeri, ajunsa a fi tinta Sfintei Treimi si a intregului Paradis, vrea sa refacem in sufletul nostru devotiunea fierbinte fata de Dansa, Maica noastra cereasca pe care in mod fericit am nutrit-o in inima, inca din cei mai fragezi ani ai vietii noastre…
Insa ce impresii practice va avea devotiunea noastra sacerdotala catre Maica Domnului? E usor s-o intelegem cand gandim serios la insasi definitia Sfintei Preotii: “sacerdos alter Christum” – Preotul e un al doi-lea Cristos, deci, in mod logic, e necesar sa concludem “Sacerdos alter Filius Mariae” – Preotul un al doi-lea fiu al Mariei.
Daca in calitate de Preoti suntem datori sa nutrim in noi aceleasi sentimente care sunt in inima lui Isus: “hoc sentite in vobis quod et in Christo Jesu” (Filip.2,5) – sa aveti in voi aceleasi simtiri care au fost si in Cristos Isus, e evident ca inima noastra trebuie sa palpiteze de iubire fiasca pentru Maria, iubirea fata de Maria trebuie sa gaseasca in viata noastra toate expresiile pe care le-a avut in insasi viata lui Isus.
Isus a onorat-o pe Maria, facand din ea capodopera creatiunii, inzestrandu-i trupul si sufletul de prea inalte privilegii, asa cum nu-i vor mai reveni nimanui niciodata.
Din pacate iubirea noastra nu e atotputernica cum este cea a lui Isus, nu putem face nimic pentru a o imbogati pe Mama noastra cereasca, in schimb ii putem da cinstea de a cunoaste mereu mai adanc, de a canta totdeauna cu mai mare entuziasm privilegiile cu care a impodobit-o fratele nostru mai mare, Isus.
Iata prima expresie a devotiunii noastre catre Maria: studiul pasionat al vietii sale, a privilegiilor sale, insa un studiu serios, metodic, condus nu dupa paraiasele unor opere de predicat, ci pe izvoarele imbelsugate si sigure ale Scripturii si ale Sf. Parinti si Doctori.
Isus s-a daruit in intregime Mariei.
A fost cu totul al ei din clipa neprihanitei zamisliri, a fost cu totul al ei in misterul vietii sale pamantesti, ramane cu totul al ei in misterul vietii ceresti, pentru ca ordinea noua instaurata dupa Intrupare e definitiva! Isus este totdeauna si peste tot fiul Mariei si pretiosul ei rod; Maria este peste tot adevaratul arbore al vietii, Mama care produce viata (Sf. Grig. De Montfort; Adevarata devotiune).
“Totus tuus ego sum, et omnia mea tua sunt, o virgo gloriosa et super omnes benedicta; pone te ut segnaculum super cor meum, quia fortis ut mors dilectio tua” – in intregime sunt al tau si toate ale mele sunt ale tale, o fecioara slavita si mai binecuvantata decat toti; pune-te pe tine ca o pecete pe inima mea, pentru ca puternica la fel ca moartea este iubirea ta.
Iata cel de al doi-lea act al devotiunii noastre catre Maria: consacrarea totala, neconditionata, irevocabila de noi insine si a tuturor lucrurilor noastre catre Maria; o consacrare zilnica reinnoita prin frumoasa formula a Sf. Bernard, pe care am invatat-o de pe buzele iubitoare ale mamei noastre de pe pamant, in asa fel ca amintirea totalei noastre apartineri la Maria sa nu dispara niciodata din minte, ci sa-si extinda influenta sa binefacatoare asupra oricarei clipe a existentei noastre.
Isus asculta de Maria – acesta este rodul daruirii noastre fata de Dansa.
Minunat mister! Aceasta suverana Intelepciune, care avea o arzatoare dorinta de a-l glorifica pe Tatal si de a-i mantui pe oameni, nu a gasit mijloc mai perfect si mai scurt de a o face, decat supunandu-se intru totul si in toate Sf. Fecioare, nu numai pentru primii ani ai vietii, ci pentru tot cursul de 30 ani.
Si in felul acesta ne arata al treilea act de devotiune catre Maria, perfecta ascultare, supunere prompta fata de toate sfaturile Mamei noastre ceresti. Caile ascultarii sunt caile regesti ale perfectiunii crestine si preotesti; in mod deosebit ascultarea fata de Maria, conform declaratiilor Sf. Doctori este cale usoara, scurta, perfecta, pentru dobandirea prea inaltului scop al vietii noastre, iubirea care ne transforma in Cristos, iubirea care ne face sa traim ascunsi cu Cristos in D-zeu.
“Qui audit me non confundetur” – cel ce asculta pe mine, nu va fi rusinat, ne instiinteaza Mama noastra; glasul sau ajunge pe mii de cai la urechea inimii noastre, sfaturile sale ni se arata in mii de chipuri, sa fie intr-adevar fireasca atentia noastra de a le primi si a le practica si vom avea pentru noi binecuvantarea promisa fiilor ascultatori.
Isus se increde in Maria si in Ea si prin Ea savarseste toate lucrarile sale minunate.
Cel care citeste cu atentie Sf. Evanghelie si stie sa o interpreteze cu afectul Sfintilor, recunoaste cu usurinta cat de mult se increde Isus in Maria…pentru ocrotirea si dezvoltarea vietii sale fizice…pentru indeplinirea misiunii sale de Mantuitor universal…pentru stabilirea Bisericii care se nastea pentru a cauta un loc de refugiu cald de iubire in ceasul tristetii care apasa asupra inimii sale divine, intristata de rautatea, de lipsa de intelegere, de tradarea oamenilor.
Si cu aceasta indica drumul, calea devotiunii noastre care trebuie sa fie in intregime bazata pe incredere, uitare de sine in sanul Mariei.
“Mater mea, fiducia mea” – Maica mea, increderea mea.
Iata invocatiunea noastra, programul nostru. Sa ne incredem in Maria, chiar si pentru trebuintele corporale ale existentei noastre…pentru numeroasele cerinte ale slujirii noastre…in necazurile pe care ni le aduce apostolatul…vom simti totdeauna asupra noastra ca pe o placuta intarire mana sa care desmiarda si ne apara.
Isus traieste in Maria – se poate spune ca e o unitate vie cu Ea, unitate de gandire, de afecte, de fapte, de suferinte, de bucurie si de slava. Iata punctul neinsemnat ca o stea de stralucire ideala pentru devotiunea noastra. Viata de intimitate cu Maria … Maria trebuie sa fie Tabernacolul nostru, paradisul nostru, pentru ca acolo il vom gasi totdeauna pe Isus.
Maria trebuie sa fie punctul de plecare pentru oricare dintre lucrarile noastre apostolice, Maria instrumentul binecuvantat cu care voim sa deschidem lui Isus portile tuturor inimilor! Maria va fi atunci pentru noi viaticul senin pentru viata cereasca.
Misterul XV – INCORONAREA PS FECIOARE MARIA
Lectura spirituala
Mijloc pentru a ne face o idee despre slava Mariei – in inima noastra de calatori predestinati pentru slava si fericirea Paradisului, nu ar trebui sa avem o dorinta mai fierbinte decat aceasta: sa stim, sa vedem slava, fericirea fratilor nostri care deja au ajuns in patrie, pentru a ne face macar o palida despre ce Tatal ne face sa mostenim in fiecare zi.
Insa cine poate pretinde sa ajunga un lucru asa de important? Pentru acum portile patriei ceresti raman ermetic inchise: “oculus non vidit nec in cor hominis ascendit , quae preparavit Deus iis qui diligunt illum” (1 Cor 2-9) – ochiul n-a vazut, nici urechea nu a auzit, nici la inima omului nu s-a suit, cele ce le-a pregatit D-zeu pentru cei ce-l iubesc.
Daca nu putem contempla direct slava cerului, putem macar sa zarim reflexele ei in viata si in operele Sfintilor; ei traiesc intr-un asa de strans si indelungat contract cu D-zeu, sunt asa de scufundati in unda supranaturalului, incat ii poarta pe fata oarecum pecetea sensibila, ca Moise coborat de pe munte, unde zarise din fuga slava lui D-zeu; de unde trebuie sa spunem ca intre cele mai bune metode de a ne familiariza cu stralucirile vietii viitoare, trebuie sa socotim lectura spirituala, lectura vietii sfintilor, care pentru marea ei utilitate a devenit acum o practica obisnuita in viata credinciosilor mai fervosi, si natural trebuie sa fie considerata si apreciata de catre noi, Preotii.
Maestrii spirituali considera lectura spirituala ca o completare si prelungire a meditatiei; daca meditatia e asemenea cu o candela care lumineaza pasii nostri, lectura spirituala e untdelemnul care o alimenteaza; din aceasta izvorasc gandurile sfinte care dau lumina si caldura meditatiei (Sf. Fr. De Sales).
Uneori lectura vietii sfinte poate fi un optim supliment al meditatiei, cand duhul arid, mintea obosita, cand fantezia nelinistita din cauza miilor de impresii pe care le-a strans, nu permit sa ne fixam asupra unui adevar, a unei virtuti considerate asa in abstract, cel mai bun leac pentru a nu ceda ispitei a parasi rugaciunea mintala, sau de a pierde zadarnic timpul rezervat, pentru ca e acela de a alerga la viata unui Sfant care acelasi adevar, aceiasi virtute ne-o prezinta intrupata in opere, a carei prezentare concreta tine legata atentia mintii, de unde, drept urmare, mai usor se va misca chiar si inima.
O buna carte de lectura spirituala trebuie sa fie intotdeauna la indemana noastra:
1. Pentru a evita pierderea anumitor ragazuri de timp, care in alt fel ar ramane nefolosit.
2. Pentru a ne salva de la ispita de a ne lasa dusi de lecturi frivole, care-si dau coate cu duhul vocatiunii noastre.
Oare nu e dureros sa gasim Preoti care sunt perfect la curent cu ultimile romane la moda, in timp ce sunt ca in intuneric cu atat de multe opere de viata spirituala?
O buna lectura spirituala, facuta mai ales in ultimile ore ale zilei noastre de munca e o foarte buna si oarecum o necesara medicina pentru a aduce linistea sufletului, starea senina a simturilor, inainte de a merge la odihna. In ziua de azi sunt dese, chiar si pentru Preot intalnirile rele, sunt prea multe obiectele care impresioneaza si ar putea sa creeze o primejdie, nu numai pentru linistea sufletului nostru, ci chiar pentru delicatetea vietii noastre.
In aceste conditii, o buna lectura spirituala e ca o adiere de vant proaspat, care purifica, matura fantezia de orice imagine sugestiva si imprima altele potrivite pentru a ne trezi in minte si in inima ganduri sfinte si dorinte curate.
De aceasta consideratie ar trebui sa tina cont mereu in mod deosebit Preotii tineri.
Cat de mult ajuta aceasta pioasa practica pentru predicatiuni e usor de inteles. Cine e obisnuit cu lectura spirituala va avea o predicatiune concreta si sanatoasa, inflorita nu cu cuvinte goale, ci cu exemple folositoare, care dau poporului o imediata impresie de adevar si il ajuta sa o retina…va tine lectii de catehism insufletite, atragatoare, in care nu va avea nevoie de urlete sau de alte atitudini neoranduite pentru a reduce la tacere pe micii ascultatori, care deveniti curiosi pentru minunatiile supranaturalului, vor putea usor sa reziste atractiei distractiilor si lecturilor aventuroase, care cu siguranta, ajuta putin la formarea crestineasca a tinerei lor inimi.
Cate lectii practice de viata pastorala nu poate sa ne ofere o buna lectura spirituala, cand vezi ce au facut Sfintii pentru raspandirea Imparatiei lui D-zeu, prindem gust sa repetam experienta lor, ne sunt sugerate anumite mici si mari initiative, a caror existenta aproape ca o ignoram; faptele concrete au forta lor de fascinatie, anumite amanunte de viata apostolica, care citite intr-un manual trec neobservate, lovesc, impresioneaza in schimb cand sunt descoperite in aplicarea lor practica.
In sfarsit, daca lumea se complace sa se laude cu publicarea eroilor sale de nebunie…daca azi avem atata exaltare pentru stelele ecranului sau pentru atletii a tot felul de sporturi, nu e just oare ca noi sa ne aratam fata de acei adevarati eroi care sunt Sfintii?
Ei sunt adevaratii nostri prieteni, convorbirea lor, felul de a trai, intimitatea lor e aceea care trebuie sa ademeneasca; citirea faptelor ii cuprinde in acea atmosfera supranaturala, care este adevarata realitate, a carui stralucire depaseste imens stralucirea oricarei frumuseti sau bucurii umane, inselatoare; citirea vietii lor ne ajuta sa-i cunoastem mai bine si sa traim viata lor cu mai mare entuziasm si intensitate.
Cum sa citim:
Sa citim vietile Sfintilor, sa contemplam frumusetea lor si pentru ca lectura sa ne aduca binefacerile pe care le-am amintit, sa nu trecem prea repede peste acele pagini binecuvantate, sa le cantarim capitol cu capitol.
Citindu-le sa examinand rand pe rand viata noastra pentru a o modela dupa exemplul lor, sa intovarasim lectura cu unele invocatiuni pioase, sa o incheiem cu vreo hotarare serioasa de a-i intrece si viata noastra preoteasca va fi gasit un usor indemn la bine si o aparare in plus impotriva invaziei raului.
Fecioara binecuvantata, Maica si Regina tuturor sfintilor sa ne dea dorinta de cunoaste tot mai bine faptele celor care sunt predilectii dintre fii ei; sa ne dea taria si curajul pentru a imita exemplele lor si sa ne coopteze in ceata lor aleasa pentru a canta regalitatii sale ceresti cantecul de recunostinta pentru toata vesnicia.
AMIN !
Cristianbutaru's Blog 