MIHAI EMINESCU LUCEAFARUL SUFLETELOR … ZIARIST!!!

# Dalban Press, a preluat din ziarul cotidian ” JURNALUL NATIONAL ” articolul deosebit, scris de “redactorul ” Mihai Eminescu, Luceafarul Poeziei si Filozofiei Romanesti, cel atit de actual si real, cel ce a descoperit inaintea lui Einstein … viteza lumina, prin puterea gindului sau clarvizionar …. Mii de ani i-a trebuit luminii ca sa ajunga de la steaua care a rasarit …
# Ce dorim noi fiecarui Roman adevarat ?
# Sa fiti Eminescu toti si Romaniei noastre dragi: ” LA TRECUTU-I MARE, MARE VIITOR ”
# Ar fi bine sa cercetam un vechi dicton japonez, in aceste vremuri de restriste:
# ” VICTORIE SAU MOARTE ” si sa ne aducem aminte idealul European de la 1848:
# ” EGALITATE, LIBERTATE, FRATERNITATE SAU … MOARTE “.
# SA NU UITAM IN SCHIMB CE ESTE VESNIC; DUMNEZEU SI PATRIA, ADICA BISERCICA SI POPORUL, TRICOLORUL SI BIBLIA.
# INAINTE DE ORICE INSA SA NU UITAM IN VECI PE EMINESCU, CEL IUBIT DE DUMNEZEU SI URIT DE NEMERNICI SI CA ” NE TREBUIE ARDEALUL CHIAR DE-O FI SA NE INGROPAM DE VII “.
#
# – DALBAN PRESS – BC.
#
#
#
# La 110 ani de la moartea sa,
# Eminescu este încã un ziarist
# pe subiect
#
# Chiar dacã astãzi de împlinesc 110 ani de când a trecut la cele vesnice, Mihai Eminescu rãmâne, dupã cum veti putea observa, la fel de actual. Dezbrãcate de formele specifice epocii sale, evenimentele tratate de ziaristul Mihai Eminescu nu se deosebesc mai deloc de cele cu care ne confruntãm astãzi. Opera sa publicisticã a prins darul neperisabilitãtii nu pentru cã a fost scrisã de “marele Eminescu”, ci pentru cã a reusit sã surprindã ceea ce este permanent în viata poporului român.
# O poveste spune cã Dumnezeu si Sf. Petru se plimbau pe undeva prin Moldova. Gãzduind la un om primitor si destul de bogat, sãtui si odihniti, si-au continuat drumul. Deodatã, Sf. Petru zise Domnului: “Trebuie sã-l rãsplãtim pe om într-un fel”. “Dar are tot ce-i trebuie”, zise Dumnezeu. “Totusi hai sã-i facem un dar care sã bucure toti oamenii”, insistã Sf. Petru. Convins, Dumnezeu zise: “De acum înainte acesti oameni îsi vor putea vedea sufletul”. La putin timp s-a nãscut Mihai Eminescu. Pentru a marca contemporaneitatea lui Mihai Eminescu prezentãm câteva mostre publicistice.
# (SABIN GAGIU)
#
# (“O erã nouã?”)
# A astepta sã culegi altceva dintr-un pãmînt decît ceea ce a fost semãnat în el ar fi o copilãrie. Ni se vorbeste de o erã nouã, ni se vorbeste mai cu seamã de o epocã a neatîrnãrii depline ca rezultat al politicei exterioare, de disparatiunea vechilor deosebiri de clasã, de dezrobirea tãranului s.a. ca rezultat al politicei dinlãuntru, si aceste mari schimbãri se sustine cã s-ar fi fãcut în adevãr, cã s-ar fi împlîntat oarecum aceste rãdãcini în pãmîntul dreptului public român, cã trãim într-o erã liberalã. Noi aflãm din contra cã, orice sãpãturã am face, dãm de aceleasi rãdãcini vechi cari formau coruptiunea în trecut si cã, asemenea cuvintelor din dictionarul nostru modern, multe nume s-au schimbat, esenta însã a rãmas aceeasi.
# Se stie de ex. cã în trecut, deci în veacul al optsprezecelea si într-o parte a veacului al saptesprezecelea, arareori înainte, domnia, adicã stãpînirea Tãrii Românesti, se cumpãra prin peschesuri plãtite turcilor sau prin augmentarea tributului.
# Astãzi stãpînirea constitutionalã nu mai e în chestie, dar cea realã este reprezintatã prin misteriu. Astãzi nu se mai dau peschesuri se va zice; nu mai plãtim tribut. Ce putin cunoscãtor de esenta lucurilor ar fi cel ce ar sustine-o asta!
# Dar ce era peschesul pe lîngã rãscumpãrare, dar ce era tributul pe lîngã enorma anuitate plãtitã pentru concesia Stroussberg? Tributul se plãteste si azi; el e cu mult mai oneros decît în trecut, numai se plãteste unei puteri mult mai mari decum era turcul. Cât despre starea dinlãuntru, toatã lumea stie cã organizarea actualã a muncii agricole e o formã mult mai oneroasã si mai vexatoare a clãcii vechi, mai ales în
# Moldova, dar si în mare parte a Tãrii Românesti. Cu toatã egalitata, biciul subprefectului joacã si azi pe spetele tãranului ca-n vremea Regulamentului. Astfel, oricari ar fi formele în cari se îmbracã viata publicã si orice numiri s-ar da acelor forme, substratul lor organic este acelasi ca si în trecut. Al boteza din nou pe un om nu va sã zicã a-l schimba; a pune numele de regim democratic unei oligarhii vechi nu va sã zicã a schimba starea de lucruri. Singura schimbare, nu de esentã, o aflãm numai în înmultirea oligarhilor si în înrãutãtirea lor.
# Deja Regulamentul Organic a fãcut din ciocoii vechilor boieri o pãturã nouã de oligarhi, Constitutia a fãcut din progenitura foarte numeroasã a acestora o pãturã oligarhicã si mai mare.
# Pentru acesti oameni existã statutul român. Ei îl stãpînesc si-i esploateazã; despre o ridicare a stãrii de culturã a poporului, despre îmbunãtãtirea existentei lui morale ori materiale nu e nici vorbã. Casa tãranului e duratã astãzi ca acum 500 de ani; plugul lui e acelasi ca sub Mircea Vodã, pe cînd plugãria era o ocupatie secundarã si pãstoria cea dentîi. Iar deosebirile, cîte sînt, sînt toate în rãu. Pe lîngã sãrãcie se adaogã o degenerare din ce în ce mai simtitã a rasei si mînã-n mînã cu aceasta merge cresterea moralitãtii si scãderea nasterilor. Revolutia socialã inauguratã la 1848 s-a petrecut înlãuntrul si în folosul
# claselor dirigente ale societãtii noastre americane.
# Nu emanciparea poporului se cerea de cãtre patrioti, ci egalitatea lui Carada si Cariagdi cu boierii mari ai tãrii; nu conditiile de înaintare a poporului a voit cineva, ci dreptul cenuserului de visterie de-a ajunge ministru. La o organizare sãnãtoasã a
# natiei n-a gîndit nimenea si, cînd vedem cu ce elemente avem a face, putem zice cã nici nu se va gîndi nimenea.
# 16 aprilie 1881
# (“Fondul acestei ere”)
# Era un obicei înainte ca Domnul, în ajunul de a se urca pe
# tron, sã se închizã în zidurile unei vechi mãnãstiri si sã treacã,
# într-o reflectie de zile întregi, în revistã trecutul tãrii si al
# strãmosilor, ca, fatã cu zgomotul asurzitor al actualitãtii, sã-si
# deschidã urechea sufleteascã în liniste si în tãcere legendei
# trecutului. Existã încã în manuscris o carte româneascã
# numitã Ceasornicul Domnilor care cuprinde în mai multe
# volume atît înfãtisãri din viata trecutului cît si norme de
# virtute si întelepciune. Era grea în adevãr sarcina unui Domn
# în zilele vechi, care împreuna în el adeseori toatã rãspunderea
# si toatã suveranitatea nationalã, si ei erau prea buni crestini si
# prea buni patrioti pentru ca mãrimea misiunii lor pe pãmînt sã
# nu le atingã sufletul într-un chip dureros. Astãzi natiunile si-au
# reluat suveranitatea, demosul cu clasele lui diferite, cu
# grupurile lui de interese determinã viata publicã; suveranul e
# mai mult un regulator al mecanismului statului, nu un suprem
# element de control. Demosul este însã adeseori un suveran
# nestatornic, inesperient, lesne crezãtor: preocupatiuni zilnice
# si absorbirea vietii lui într-un vecinic prezent, negîndirea lui
# nici la trecut nici la viitor, lesniciunea de a-i distrage atentia
# prin serbãri publice, prin întreprinderi hazardate, prin
# expediente factice, îl fac adesea impropriu de a gîndi mai
# adînc asupra unei chestiuni de interes public, îl fac accesibil
# pentru fraza mare si surd pentru adevãr. De aceea e bine
# dacã ochi sobri, cari disting mãretia înscenãrii de însusi fondul
# piesei ce se joacã (î)i atrag atentia asupra acestui din urmã,
# pe cînd simturile lui sunt uimite de partea decorativã a vietii
# publice. Dacã dar, în ajunul frumoasei serbãri de încoronare,
# lãsãm tonul polemic de o parte, totusi lucrurile ce ne vin în
# minte nu este partea decorativã cu care se încheie era de la
# 1859 si pînã astãzi, ci fondul acestei ere. Nu trebuie sã ne
# scape din vedere, zice d. Aurelian în scrierea Tara noastrã, cã
# de la 1859, adecã de cînd am intrat într-o erã nouã politicã si
# socialã, cheltuielile si veniturile s-au urcat într-un mod foarte
# simtitor; în adevãr veniturile statului erau de 29.388.512 lei în
# anul 1859, iar în anul 1876 se urcaserã la 90.354.614 lei, prin
# urmare se întreiserã. Cheltuielile în 1859 se suiau la
# 29.911.844, iar în 1876 ajunseserã la suma de 110.423.904 lei,
# adecã se împãtriserã. In acelasi interval datoria statului s-a
# sporit cu una sutã sasezeci si sase de ori; si-n adevãr în 1859
# statul datorea 2.870.117 lei iar în 1876 suma datoritã se suie
# la 468.677.730. Astãzi datoria publicã e si mai mare,
# cheltuielile si mai mari. Acestea au crescut în cei din urmã
# cinci ani cu 34 la sutã. Cifrele au avantajul de a prezenta
# scheletul unei situatiuni. Oricît de seducãtoare ar fi hainele ce
# se aruncã asupra lui, cu oricîte vorbe mari am îmbrobodi
# adevãrul, în fata unui schelet de cifre ni se ia albeata de pe
# ochi si vedem cã partea decorativã ascunde foarte rãu ruina
# societãtii romîne. Dacã am considera lantul de cauze cari
# preced sau lucreazã paralel cu acest trist rezultat final, tabloul
# nostru ar primi colorile triste ale descresterii populatiei din
# cauza mizeriei si demoralizãrii, ale stingerii meseriilor
# indigene si suplantãrii lor prin produse strãine, a decãderii
# calitãtilor fizice si intelectuale ale rasei romîne chiar. Pe de
# altã parte am trebui sã arãtãm cum tara noastrã strãveche nu
# mai e patrie, ci un otel mare, în care un milion de strãini din
# cîtespatru unghiuriile lumei îsi dã rendez-vous. Iatã ceea ce, în
# fata marelui aparat al proclamãrii Independentei si a tuturor
# succeselor formale cu care se împãuneazã atît de mult
# oamenii dirigenti, ne strîn-ge inima cu adevãratã durere. Am
# voi în adevãr ca serbarea ce se pregãteste sã trezeascã în
# inima oamenilor nostri de stat sentimentul adevãrului, ca o
# pornire mai generoasã sã pãtrunzã inima lor, ca sã se
# convingã cã numai partea decorativã a vietii publice nu e
# suficientã pentru a pune capãt suferintelor reale ale unui
# popor. O dorim aceasta, fãrã a o spera. Tonul ce-l tin foile
# guvernamentale, credinta oarbã cãreia vor sã-i dea nastere,
# cã tara merge foarte bine în toate, ne face din contra a crede
# nicicînd nepãsarea pentru binele comun si pentru soarta
# populatiunilor producãtoare a acestei tãri nu a fost mai mare.
# Nu invidiem pe nimenea pentru succesele lui diplomatice si
# politice, buni-bucurosi le acordãm oamenilor de la putere
# închipuirea mare ce si-or fi fãcut despre ei fãcînd despre ei
# însi în asemenea zile. Creazã-se mari, creazã-se genii politice
# menite a determina sortile Europei; dar prin tãmîia ce si-o
# aprind ei singuri, împreunã cu multimea lesne crezãtoare, aibã
# si adevãrul partea lui, o parte micã, neînsemnatã, nebãgatã în
# seamã de zgomotul muzicei si de lumina fãcliilor, de strigãtele
# de bucurie, dar o parte esentialã si salutarã. Adesea
# manifestãrile intensive de bucurie lasã în suflete un gol
# neînteles, momente în care omul îsi simte izolarea si
# nimicnicia. In acele momente, adevãrul batã cu degetul la
# poarta constiintelor ce au rãspunderea stãrii de lucruri si
# aratã-le calea adevãratei mântuiri.
# 10 mai 1881

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s